Despre copii și despre citit

   Dacă ar fi ca să vorbesc acum tare, tare sincer- nu am fost un copil care iubea cititul. Nu mi-a plăcut pentru că nu m-a atras ,,Legendele Olimpului"- prima carte ce ni sa recomandat ca să o citim în clasa a V-a., chiar din prima săptămână. Poate trebuie să îmi fie rușine și poate ar trebui măcar acum, la 20 de ani ai mei să o citesc de la început până la sfârșit, dar nu mă atrage, chiar din contra.
   Vin din familia în care tata se putea lăuda cu citirea și recitirea cărților din biblioteca lor personală  de câte 3 ori și să fie clar că cărți erau destule- o odaie plină și se mai adaugă și cele citite de la biblioteca școlară. Punea cartea de literatură artistică în cartea de la școală deschisă, ca când venea părinții să vadă că el citește pentru școală. Mama la fel a citit destul, în deosebi că terminase cu medalie de aur și a mai fost și învățătoare apoi câțiva ani. Și iată, în familie unde părinții citiseră sunt doi copii (eu și fratele) care pur și simplu uram fraza ,,mai citește o carte!".
   Cu trecerea anilor eu pot să zic că, chiar dacă nu te naști iubind chestia asta, cu timpul te îndrăgostești. E ca și cum nu ai iubi mierea de albine, morcovul sau ce nu mai iubiți voi? dar le-ați  consuma pentru că trebuie, că ar fi bine, că sunt doar pentru binele tău. Exact așa e cu cărțile și cu cititul- înțelegi că-i spre folosul tău. Și începi să iubești nu când ești impus să faci asta, dar când vine de la sine.
Am zis și nu odată că am început să mă acomodez și deprind ca să fiu cu ,,cartea-n mână" prin clasa a X-a. Am avut norocul să am trei profesoare de română din gimnaziu și până în liceu și cu toată dăruirea lor și depunerea eforturilor ca noi-elevii să citim - cam greu le reușea asta. Nu că ce ne povesteau ele din romanul X nu ne intriga, dar era greu practic să impui 25 de copii dintr-o clasă ca să citească. Notele de 2, prelungirea termenului- puțin ce ne făcea să dăm din coate și să ,,rupem cărțile" când acasă ne aștepta serialul preferat sau și mai nou când începea să apară câte un computer personal în casă. Și, pe lângă asta mereu aveam ce vorbi la ore, cineva cu rezumatul cărții, altcineva cu începutul ei și desigur profesoara cu toată cartea și ajungeam la un bun sfârșit. Nu știu cum se descurcă copiii în ziua de azi cu ce e după curriculum, dar cu ce nu e-aș zice că bine!
   Cum să nu te bucuri când auzi un puști de 13 ani că citește? Făcând comparație cu ce aveam noi prin 2005 și nu citeam și cu ce au ei astăzi. În ziua în care se pricep în Apple, Samsung și HTC mai bine ca în a scrie un referat? Când au mii de jocuri, locuri de vizitat și lucruri de făcut interesante pentru ei și semenii lor? Chiar te bucuri, dar până nu afli ce ei citesc. Mi sa ridică părul în cap când am văzut că prea multe copilițe sunt interesate de ,,50 Shades of Grey". Nu cum? Cum un copil, corpul căruia e abia în dezvoltare, care teoretic și practic nu știe de o sumedenie de lucruri, care nici primul ciclu menstrual nu-l are să citească despre ,,sexul oral, anal" și multe lucruri perverse și nenormale de știu la vârsta lor? Mă sperie feedback-ul acestei cărți prin rândul celor de 12-16/17 ani care bl#a pe nici o carte de-al lui Dabija, Druță, Rebreanu și alții nici nu au pus mâna. În schimb, ele știu pe ce să puie și ce să puie la bărbați ca să fie iubite și nu mai știu eu ce?!...
În genere, ce se petrece în capul lor după citirea acestor trei volume? Poate ele nu tot înțeleg și având rușine-n ele nici nu întreabă de părinți dar ce înseamnă ,, termenul sau fraza Y"?! Posibil să mă bucur dacă e așa, dar mi se pare că realitatea e alta. Cunoscute de-ale mele de 20 de ani și în sus nu au citit pentru că li se părea ceva pervers sau că nu le plăcea, că era prea direct ce scria acolo, dar iată că copilelor astea le place. WTF childrens? Wtf?
P.S. Și dacă la noi dragostea și interesul pentru citit apărea după ce auzeam de Creangă, Eliade, Coelho sau Dostoevski la ele apar citind cu totul și cu totul altceva.
Nu am mai multe cuvinte...

Noapte bună,

Stefany

Despre blog și bloggeri

   Blogul este o responsabilitate. Responsabilitatea aceasta se vede în cât de des postezi, cum te exprimi și în respectul pe care tu îl ai față de cititor/ vizitator.
Nu poți sau mai bine zis poți dar nu ar trebui să te dai mare și tare când ești ca un copil ce abia învață să pășească, care abia după zeci de încercări reușește să meargă pe acest drum. Trebuie să încerci cu ce se mănâncă această cașă, să oferi ceva calitativ și doar după asta să ceri vizualizări, comentarii și să începi a ustura ochii la toți cu link-ul blogului tău.
   Fiecare mai întâi de toate e un om, e cineva cu personalitate, cineva care poate are alte gânduri, idei și gusturi decât pe care le are societatea în care trăiește. Suntem diferiți prin modul de a gândi, de a ne îmbrăca, de a calcula și de a vorbi.
Să fie clar de la început: blogul tău și tot ce se găsește în el nu poate fi la toți pe plac și chiar cu fiecare adunarea a noilor persoane ce te urmăresc se adaugă și câte un ,,critic" sau persoană care nu are aceleași viziuni.
   Atât timp cât ai un ,,fashion blog" ar fi bine să știi despre ce scrii, ce postezi și să ai un limbaj corespunzător. Nu ai cum cere ceva fără ca să oferi în schimb așa că dacă totuși vreai să aibă oamenii o părere bună despre ce faci tu acolo, ține minte că nu ai 10 ani, că nu ești la piață ca să scrii cum ți se pare că-i corect. Cel mai bine cere ajutor de la cel mai deștept prieten Google dacă nu știi cum se scrie ceva sau în ce context poți folosi un anumit cuvânt. Dacă tot vorbim de fashion blog să nu uităm și de literatura dedicată acestui domeniu. Eu sunt sigură că se vor găsi persoane interesate de istoria unui material sau de istoria celor mai scumpi pantofi. Nu pot garanta că o să îți aducă mulți followers asta pentru că tot mai puțin iubesc să citească și preferă doar să privească imaginile.
Despre ,,glamour-ul" ieftin și dezgustător prezent în unele bloguri nici nu vreau să vorbesc. Lipsa bunului gust multe explică. Am văzut fete obsedate de haine și branduri care încearcă să lege cu chiu cu vai două propoziții făcând câte 5 greșeli și ele vor să ne ,, învețe" și ne recomandă câte și mai câte. În cazul în care nu pot și nu știu cum să se exprime, un mesaj de salut urmat de poze va părea mai ok decât explicații de ce o îmbrăcat ștrampii (dresuri) și de ce a conbinat (combinat) mai multe desene (imprimeuri) sau culori. Nimeni nu e perfect, cât trăim tot învățăm câte ceva așa că dacă ai un gust deosebit, te evidențiezi din turmă sau pur și simplu dorești să le arăți tuturor ce îmbraci și cum - mai bine evită textele dacă știi că ai probleme cu vocabularul sau cu formularea ideilor. Mai bine doar poze pentru că încă nu am întâlnit pe nimeni care urmărește pe cineva doar pentru că îi place greșelile ce le comite în postări persoana dată. Omul din greșeli învață! dar cum să înveți când te consideri ,,mama fashion-ului"? când prietenele nu-s mai bune și doar comentează că te ,,iubefq și le plake". Aici e bine să accepți critica constructiva venită de la oameni fără nici un rău și bazată pe ceea ce văd.
Cu un an, un an și jumate în urmă intram pe bloguri doar pentru a-mi îmbogăți imaginația, galeria cu locuri și oameni noi. Acum- mai întâi de toate atrag atenția la text cât de mic nu ar fi și apoi revin încă odată pentru a privi și imaginile. Citesc bloguri din diverse domenii: cultură, politică, fashion, literatură și mă închin și îi respect pe cei, cărora le pasă de ceea ce citește și vede vizitatorul și scriu corect ținând cont și de regulile gramaticale ale limbii în  care postează. Sunt momente când din lipsa timpul și grăbindu-ne facem greșeli banale (cum ar fi inversarea a două litere cu locul sau ,,mâncarea" uneia) și oricum sensul nu se pierde și e pe înțelese cuvântul, dar când se scrie și e nevoie de citit câte 3-4 ori pentru că nu se înțelege nimic - mai bine nu...nu pierd timpul accesând așa blog.
Sunt din cei ce scriu simplu și clar, dar și din cei ce folosesc cuvinte necenzurate și oricum ,,atrage", aduce vizualizări și cel mai bine să fii tu însuți fără ca să copii pe cineva, pentru că nu îți e garantat succesul pe care îl au alții. Sinceritatea mereu a fost apreciată așa că nu intră în scena altora, dar joacă-ți rolul pe propria scenă. Scrie, pune tot ce dorești și totuși o carte citită-n plus niciodată nu strică, iar pentru generația ce sunt acum începând cu clasa a VIII-a și terminând cu a XII-a vă recomand să răsfoiți Memogim-ul sau oricare altă carte de gramatică. Dacă nu știți unde găsiți- vă ajut eu cu cea mai mare plăcere!

Peace,

Stefany

New story or not...

   După un pahar, două sau nu contează acolo câte cu prietenii nu ai cum să vii acasă și să bagi nasul în pernă și să dormi sau poate doar eu sunt așa și simt necesitatea ca să mă gândesc la tot și să mă bucur. Sincer să mă bucur, pentru că dacă nu m-aș fi bucurat de ceea ce fac, unde ies și cu cine ies nu aș fi ieșit. Schemă și obicei destul de simplu- sau primești plăcere de la ceea ce faci și cu cine ieși sau nu ieși de dragul ca să îți pui doar o bifă de prezent.
Eu mă mai rușinez când cineva zice ceva de blogul meu, dar când îi mai zice și altcuiva în genere :D. Așa că venind acasă, am citit o postare mai veche despre care o prietenă (Doina știu că o să citești asta cândva :D) zicea că îi plăcuse. Am citit postarea ceea, din interes am citit și următoarea și am intrat pe pagina principala a blogului și le-am luat pe rând. Vreo 6 postări să le citesc și tot cu acele pahare în cap :D am observat că am careva greșeli în ele. Nu sunt un perfecționist înrăit, dar nu-mi place când se scrie cu greșeli gramaticale așa ca sau eu acord mai mult timp pentru a citi odată ce scriu înainte de a pune ,,publicați" sau nu mai fac lucrul într-aiurea, dar nu despre asta am vrut să scriu.
   Eu cred că în viața asta pe lângă sănătate, familie și de ce mai avem noi nevoie e foarte importantă comunicarea. Comunicarea cu oamenii care te înțeleg, cu care poți să glumești, cu care parcă fiecare oră zboară. Cândva, mă deranja dacă nu mai vorbeam cu cineva. Apoi citeam că oamenii tăi nicăieri nu pleacă, ei rămân în tine, în amintirile tale, la urma urmei în pozele tale. Era destul de greu ca să înțeleg asta și uite că a venit și momentul când am crescut destul ca singură să zic că chiar nu contează de câteva ori vă vedeți, de câte ori vă scrieți și de câte ori vă felicitați de sărbători, contează mult că când sunteți împreună nu se simte trecerea anilor sau faptul că nu comunicați atât de des cum o faceți cu alții. Omul tău, omul drag ție el mereu o să fie undeva cu tine: în gând sau chiar alături va râde la gluma ta.
   Și morala acestei postări e ca să acceptați toate schimbările vieții, cu toate de ,, nu vreau, nu îmi place și nu doresc asta" și nu uitați de unde ați plecat și lângă cine ați mers, pentru că zburând acum cu alții oricum vei reveni la mers. :)

Tăcerea din ochi

   Eu nu cred că violența e o dovadă sau demonstrație a dragostei. Nu cred că cu cât mai multe vânătăi, cu atât dragostea e mai mare. Dragostea sau este sau nu este, violența și pumnii primiți nu are nimic cu asta, ba mai mult nu înțeleg cum să bați și apoi să afirmi că iubești?! E una din teme pe care am multe de zis și de comentat, dar vreau să vă las cu cel mai recent video al trupei Taxi.
Sper să înțelegeți care-i treaba cu bătaia și când sunt sentimente. Dacă vă place sau nu deja singuri alegeți. Mie mi-au plăcut versurile și desigur cel mai mult- mesajul acestui clip. În întregime laș aprecia cu un 10 bine meritat și gândit.
Vizionare și audiție plăcută:

Cât de greu trece o zi și cât de ușor zboară o viață!

,,Cât de greu trece o zi și cât de ușor zboară o viață".

Am început să înțeleg că timpul trece poate mult prea repede decât mi-aș dori. Atunci când îmi doream mai repede să treacă ora care nu-mi era interesantă și mă plictisea, atunci când doream ca azi- zi în care plouară să fie deja mâine sau mai bine chiar poimâine- zi în care și glod nu mai e și soare a răsărit. Atunci când vroiam mai repede să trec de 7, 10, 13, 15, 17, 20 de ani. Și, acum la 20 de ani nu mai vreau asta. Vreau să trăiesc în ritm cu acest timp. Vreau să fac tot ce-mi place și ce-mi doresc acum, pentru că sunt sigură că va veni ziua în care voi regreta că prea mult am dormit, că prea puțin m-am plimbat și destul de rar am zis unui oarecare ,, cineva"- ceva. Am înțeles cât de ireversibil e timpul acum, când am fost acasă și am întrebat-o pe bunica câți ani are. 68 de ani... Nici prea mulți, nici prea puțini. Eu la rândul meu am destui, pentru ca să înțeleg că MULTE se fac pe placul nostru: putem schimba cămașa care am îmbrăcat-o de la început și care nu mai merge cu blugii verzi în carouri, putem schimba prietenii de ani pe unii mai noi a căror interese acum ne sunt mai aproape, putem schimba persoanele pe care le iubeam dacă nu mai simțim aceiași afecțiune, același devotament și dorință de a  avea un viitor comun. Putem schimba țări, bani, orașe, dar una-i cert că ceea ce am dori să schimbăm cu adevărat NU PUTEM. Nu putem face nimic cu aceea că deja trebuie să scoatem calendarul atârnat de perete cu câteva luni în urmă, nu putem schimba vârsta la care se mai adaugă un an într-o oarecare dimineață de luni, de joi și nu contează ziua- o dimineață care era de dorit să vină mai târziu. Oriunde am pleca, nu ne putem fugi de timp pentru că pașii lui față de ai noștri-s mai siguri, mai deciși și mai rapizi.
   Deci, ce poate fi mai frumos ca prezentul? Sigur că nu trecutul pentru că nu poți trăi cu amintirile și poate sigur  nici nu cu viitorul pe care-l visăm până ce, ci prezentul. Momentul de acum în care putem face tot ce ne dorim. Și totuși, ieri parcă bunica mea urma să împlinească 54 de ani, se gătea pentru pensionare și acum deja are 68. Nu-mi vine să cred, parcă-i ireal, parcă nu vreau să primesc această realitate, parcă nu mai sunt alte sute de oameni ca mine!!!?
Trăiți clipa!

Stefany 

Dăm bani și vrem confort II

   Am mai scris despre acest lucru și ca drept exemplu  am dat maxi-taxiurile în care se bagă câte 45 de oameni, când sunt 15 locuri.
Astăzi voi zice altul, la fel de ,,dureros". Când pleci la învățat, când deja ai crescut și vreai să locuiești singur cauți o gazdă, desigur în cazul în care nu ai un apartament sau nu ai nici rude la care ai putea locui. Atunci când cauți un locușor în care să trăiești, ții cont de mai multe lucruri: comoditățile care sunt, prețul, regiunea unde-i amplasat etc. E mai greu să găsești dacă dispui de o sumă mică de bani și ai cerințe mari, însă noi (eu + prietena) și părinții știam prețurile, de aceea când am găsit unul în centrul Chișinăului, cu condiții bune și prețul accesibil am zis - DAAA. Și știți, am zis DA ca apoi după un an și jumătate să zicem NUUUU și pentru asta am avut motive bine întemeiate. Când omul nu face nimic în casă, când nici ție nu îți permite să faci și când tot îți umple capul cu promisiuni nu vreai să faci nimic altceva decât: să pleci de acolo. Nu mă plâng și nici nu judec, dar nu am putut sta pentru că ne ieșea prea mult pe căldură și sincer vorbind înghețam de nu vă pot zice în câte hanorace și veste eram. Etajul I nu era pentru noi- două fete de 20 de ani, care au fost deprinse acasă să trăiască în alte condiții.
Și, pentru noi mai era important și confortul. Destul de serios, dacă nu te simți bine în locul în care trăiești la ce să te mai aștepți?? Plus că mai erau dureri de gât în fiecare dimineață și 0 dispoziție. Cam greu se găsește astăzi un apartament bun, în care să îți placă totul sau marea majoritatea a lucrurilor și care să aibă un preț DECENT, totuși e vorba de studente și la urma urmei nu contează: studente, adulți sau bătrâni. Mai nou, cătând apartament am găsit și superba combinație de cuvinte: super-euro-lux și mama măsî asta scria la apartamentul care avea reparație cosmetică și fără termopan. WTF? Hai să fim oameni, oameni sincer și dacă totuși dăm bani, dați-ne confort!

STEFANY

Despre învățământ, Maia Sandu și elevi

1. Despre învățământul de la noi din țară sau trebuie să vorbești mult și direct sau să taci. Am să scriu câte ceva pentru că tot e atât de mediatizat în ultimul an acest subiect.
   Am terminat 12 clase cu 2 ani în urmă și am dat și eu BAC-ul. Și, aș vrea să zic că elevii ar avea o altă atitudine față de el dacă profesorii nu ar mai băga atâta frică și teamă în ei. Din câte eu îmi reamintesc de prin clasa a VI-a au început cu faza aceea de a ne speria: ,, dacă nu ai să înveți, ai să ajungi în a IX-a și nu ai să dai examenul, ai să rămâi repetent și acolo nimeni nu o să te ajute, e tare greu" și multe altele. Poate zicându-ne aceste vorbe profesorii au ca drept scop să ne motiveze să învățăm mai bine, dar dintr-o parte asta pare ca o sperietoare și din start examenul îl egalăm cu ceva peste care nu am putea trece singuri fără surse de inspirație, fără telefoane și fără colegul de la care toți acești ani am copiat. În a X-a a fost la fel, numai am pășit în clasă și s-a început același lucru ca și în cazul examenului, doar că acum fiind vorba de BAC. Și cum să-l dai? când ți se bagă-n cap ani la rând: ,, nu o să-l dai, nu o să-l dai". Vorbind din punct de vedere psihologic, la ce te programezi și la ce te gândești aceea și obții ;) și ca să fie clar- nu mai sunt profesorii aceștia niște tirani: mai încurajează și motivează ei, la început de vară la ultima consultație cu o vorbă sper eu sinceră și venită din adâncul sufletului: ,, o să reușiți".
   Toată problema-i în aceea că trăim în țara unde e ok să ți să se pună un 10 pentru că mama-i mare director pe undeva și toți o știu sau pentru că profesoru-i fratele lui tata și te alintă cu 9 când meriți 7 și din păcate că tata și mama-i un simplu lucrător la stat, care n-are bani să bage-n cadouri și ore suplimentare tot joacă un rol. Dacă tot e vorba de reforme în învățământ, dacă tot e vorba de viitorul acestei țări 1. de ce ei au cel mai mic salariu? (din spusele lor) și 2. de ce nu se face o ,, curățenie generală" în toate aceste cadre didactice? Cum persoana care nu știe biologie să învețe niște copii, citind totul din carte sau spunându-le lor: hai citiți! ?? Ce să facă la lucrări dacă ei nimic nu știu? Să copieze pe parcursul la toți anii și apoi ajungând la Universitatea de Medicină (c-așa o vrut mama, să fie mare medic)   și să știe materialul din clasa a 6? Când el odată-n lună învăța totul pe de rost, pentru că știa că trebuie să răspundă.
Reformele-s bune pe care le propune Ministerul, dar n-au nici un sens atâta timp cât nu se pune accentul pe baza și mă refer la clasa I. Cum să dea ei BAC-ul cu camere, bruiaje și scanere când pe parcursul la atâția ani ei s-au deprins cu copiatul? Da lasă-i să-l dea cu chiu cu vai pentru că asta le e în sânge și nu mai îngrași porcul în ajun, cât de multă mâncare nu i-ai da. Nu o să citească ei toate operele, pentru că au 4 BAC-uri și pentru că la toate 4 trebuie să citească și să învețe lucruri noi în un an, când logic trebuiau să facă în 12.
E greșit totul din clasa I, pentru că copilului de la început nu i se explică ce are de făcut, cum și de ce. Învățătoru-i obosit, are o zi de naștere și vrea să scape mai repede de ei sau alte cazuri  în urma cărora copii când încearcă ceva să facă și dă rezolve singuri- o dau în bară. Și, hai în medicină să lucreze medicii înzestrați cu acest dar și cu cunoștințele necesare și în învățământ la fel, nu de alta dar apoi se ajunge la nemulțumiri de la profesori că n-o luat locuri la Olimpiade și proteste de la elevi, pentru că ,, asta nu i-o învățat și asta nu o trecut".  Este greu și plictisitor în unele cazuri, iar pentru ca școlarul să învețe trebuie în primul rând ceia ce i se predă să-i stârnească interes.
2. Maia Sandu - a fost numită ministru al educației pe 24 iulie 2012. O venit cu o serie de reforme în domeniul educațional, cum ar fi scurtarea vacanțelor și schimbarea condițiilor de dare a BAC-ului. Referitor la Bac- am scris mai sus, această reformă nu ar avea atâta motiv de discuții dacă de pe acum, celor din clasele primare, maxim gimnaziale li s-ar zice că vor avea iată aceste condiții. De mici să nu reușească să se învețe cu telefoanele de mii de euro și cu ideea că totul o să le fie trimis gata rezolvat și doar cu un clic vor avea cei 12 i temi făcuți de cei mai buni profesori din oraș. Cu scurtarea vacanțelor nu-s de acord, pentru că asta-i în folosul copiilor să mai aibă timp și pentru dormitul până la 10, pentru plecarea cu părinții undeva sau pentru a citi și a acorda timp și altor hobby-uri pe care le au. Sau cu 5 zile sau cu 3, cel ce are de învățat va învăța, cine va avea doar de ros papucii așa și va face.
3. Elevii- aici deja e mai interesant. Ei își ies din minți în loc să se apuce de carte. Înțeleg- da, daaa... eu am dat fără camere, da, daaaaaaa...  era altfel și asta nu-i motiv voi să dați dovadă de proastă educație și nici un pic de cultură:

sau poftim: accesați linkul pentru a auzi o altă piesă  și despre pozele și votările ce sunt pe rețelele de socializare nici nu vorbesc:

Și am postat aceste poze pentru ca poate dintr-o parte acești copii: viitor miniștri, parlamentari și agenți economici să vadă greșelile cu care scriu și două propoziții. Nu văd sens la tâmpeniile acestea și nu le accept și nu  le fac reclamă la prostiile lor, dar e de râs unde s-a ajuns. Liniștiți-vă și va-ți dus la citit, copiilor!
P.S. Simt că va avea continuare această postare, dar pe azi atât.

Surse foto: muligambia și odnoklassniki

Stefany

Când pantofii nu ți se potrivesc

Atunci când ai ceva nu prețuiești, pentru că așa suntem aproape toți- trebuie să pierdem pentru ca să recunoaștem valoarea a ceva sau a cuiva.
Doar atunci când te doare, îți iai inima în dinți și te duci în patru labe la medic.
Atunci când pantofii nu ți se potrivesc, începi să iubești ghetele.
Atunci când EL îți trage una, înțelegi că te iubea acela care și-n fund te săruta.
Atunci când EL e cu alta, tu nu știu de ce îl iubești mai mult ca oricând.
Atunci când ai bani îi dai pe fleacuri, ca apoi când se termină să-nțelegi că cu adăugarea anilor în pașaport nu devii mai deștept, cum și cu cumpărarea unei cărți mai inteligent.
Atunci când omul nu ți se potrivește, recunoaște și lasă-l să plece.
Atunci când nu vreai să îi faci borș: nu-i fă, pentru că fără depunerea dragostei și a sufletului în ceea ce faci nu o să se primească.
Atunci când vezi o rochie pe care tare, tareeeeeeeeeeeeeee o vreai: te-ai dus și ți-ai cumpărato și mare treabă că o să mergi până la sfârșitul lunii cu troleibuzul sau pe jos. O să umbli ÎN ROCHIE.
Atunci când ții frig, cere sacoul lui și fără multă modestie și cu mucii până la buric. Ce-i mai rușinos: să ceri sau să îngheți?
Atunci când vrei să leși mînile în jos, lasă-le! Mâine o să le ridici și cu ele o să ridici tot ce a căzut printre degete.
Atunci când vrei la mare, nu aștepta concediu și sute de euro. Ți-ai luat foaie de boală și te-ai dus la mare, pe 2 zile măcar dar la mareeee.
Atunci când el vrea fotbal și tu altceva, acceptă decizia lui de a privi meciul și tu fă ce vreai. Nu-i neapărat 24/24 să fiți și să faceți totul împreună. Mai repede o să vă săturați unul de altul.
Atunci când plouă, dacă nu vreai nu-ți desfă umbrela. Umblă prin ploaie și bucură-te de ea, așa cum doreai toată viața să faci.
Și, dragi femei și fete: atunci când pantofii nu ți se potrivesc, nu-i cumpăra. Bl-- ele nu o să se lărgească, tu nu o să te înveți a merge în ele dacă-m magazin pe loc drept picioarele ți se încâlcesc și măcar și cu o reducere de 90 % nu le cumpărați! Ele o să steie în casă, cum la mine stau 10 perechi. :D

O duminică frumoasă,

Stefany  

Fetelor, nu citiți!

   Ultimul timp am început să cred că, fetele care citesc- cu pași înceți aiuresc! Unele din ele :) pentru că sunt și din acelea ce înțeleg cum să se poarte și ce să aștepte în viața ei, dincolo de cartea ce o ține în mână.
Și, de ce oare aiuresc? Pentru că  își doresc totul ca în cărți și pentru că cu timpul încep să refuze anumite persoane cu care ar putea fi, doar pentru că cândva/ undeva a citit că prințul mai întâi i-a adus așa zisei ,, prințese" toată lumea la picioare și apoi ea a început să îi facă borș și să-i calce cămașa. Nici într-un caz invers.
Nu știu de ce, dar cred că un film nu are același efect asupra psihicii feminine și comportamentului ei.
   Fetelor care nu citesc le este mai ușor. Se mulțumesc cu ținutul de mâini și ieșitul în parc la plimbare, fără ca să fie prietenul ei un Christian Grey (cartea: Fifty Shades of Grey) sau fără ca să aștepte să o iubească așa, cum făcea Safarli. Ele se mulțumesc cu ce au și urmăresc îndrumarea și sfatul lui Paulo Coelho ,, Învață să respecți și să urmezi semnele" și în final asta și fac pentru că cred de un semn și un dar oferit de Soartă omul pe care îl are alături și o altă citată de-al lui Coelho care le motivează ,,Când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău" și îs accepte tot cu defectele lui pentru că crede în ce vrea și crede că-l va putea schimba și am făcut trimitere anume la acest autor pentru că mi se pare că marea majoritate au citit Alchimistul sau măcar citate de-ale lui. Nici măcar un Luceafăr nu-și doresc și se mulțumesc cu un Nică din Amintiri din copilărie, care o să facă șotii, o să le facă să zâmbească și să fie fericite.
Ideea e destul de simplă: cu cât afli și știi mai multe, cu atât așteptările-s mai mari și dezamăgirea și mai mare, pentru că Vanea sau Vasea nici nu au auzit de Christian Grey, iar de ceea ce făcea, cum făcea și în ce mod iubea- nici vorbă.
   Și la urma urmei, ei nu au nevoie în pat de cărțile voastre ( cu toate că aici cele trei volume ale lui E. L. James ar fi de folos :D). Și când o să îi calci cămașa are nevoie ca să fie gata în 5 minute, nu în 20 ca să pui fierul de călcat la 30 de grade și cămașa la 90. Și, educând copiii voștri la fel nu o să se conducă de ce îi scris la tine în carte, dar o să-i dea o ciocolată atunci când el va vrea.
Deci, cum sunt pro atâtea și de contra așa că citiți, faceți ce vreți și nu uitați că cărțile tot îs scrise de niște oameni al de noi și nu e neapărat să urmezi totul cum e scris acolo sau să aștepți prințul și calul, că cu atâtea principii poți rămâne doar cu calul.
P.S. Nimeni nu te impune să trăiești după ce vezi în rândurile scrise de cineva, poți să trăiești altfel și la rândul tău să scrii o carte despre cum tu o faci.

Stefany

Să dorești, să ai și să pierzi...

   Vorbeam zilele trecute cu două colege despre mașini. Am început această tema pentru că eram la plimbare și trebuia să mai atingem vreo temă neatinsă până atunci :D. Mergând pe jos prin Chișinău pur și simplu e imposibil să nu ajungi la acest subiect.

   Erau parcate niște mașini de lux și o colegă a început să ne zică că, dacă ar fi fost BMW-ul parcat al ei, l-ar fi spălat zilnic și niciodată nu avea să fie așa murdar cum era cel pe care-l văzusem, ar sufla praful la fiecare km parcurs ș.m.d. I-am zis că cândva și proprietarii acelor mașini ziceau la fel, cândva...într-un trecut îndepărtat când mașina aceasta putea să  fie al lor doar în vise. 

Și, așa se întâmplă mereu și cu orice. Atunci când nu ai- începi să visezi, să promiți și să dorești să fii proprietarul ideal al mașinii, fie ideal pentru persoana care te va iubi și îți va fi alături, cel mai devotat prieten dacă nu te vor trăda... Și când uiți de ce-ai promis, când pierzi și nu mai ai- înțelegi că nu te-ai purtat frumos sau de câte promisiuni nu te-ai ținut. 

   Or, asta-i legea vieții? Să dorești, să ai și să pierzi pentru ca din nou să dorești?  

Stefany

Gânduri de seară...

   Cum și pentru ce să te duci acolo, unde pe tine nu te așteaptă? Să te duci atunci când omul nu îți simte lipsa, cui îi este indiferent de tine, de unde ești, de ce ești acolo și de ce faci. :)

Uneori am impresia că dragostea faci din oamenii normali niște ,,ni-normali", or altă explicație eu nu găsesc cazului când cineva lasă ca să fie călcat în picioare și de parcă nu ar fi destul asta, el însăși se mai calcă. 

   Atunci când iubești și asta e reciproc- te simți cel mai frumos, cel mai deosebit și cea mai unică persoană de pe tot pământul, doar pentru că el/ea a ales să te iubească...iar atunci, când dragostea nu-i reciprocă încerci toate metodele posibile pentru a atrage atenție ( mândria, ignorarea, înjositul ș.a.).Se ajunge chiar până la disperare și îți e indiferent de tot ce zic ceilalți, de tot ce-ți zice persoana care nu vrea nimic de la tine și cu tine. Și mă tot întreb dacă se merită să tot bați în ușa care nu se va mai deschide pentru tine? Daa :) poți tu să o forțezi și să o deschizi, dar nimic nu se va schimba. Dezamăgirea (de partea aceasta a ușii, unde atât de mult doreai să te afli) va fi mare și se merită să uiți că ești cineva și că ai demnitate??? Eu cred că nu :)

P.S. Aveți grijă de dragostea voastră! :)

Stefany

Realitatea

...

Eu nu știu cum să încep această postare și nici nu știu cu ce o voi încheia, dar știu că am să scriu lucruri reale.

   Ultimul timp aproape toți se transformă în niște materialiști, invidioși și răutăcioși.
Vedem un om fericit - dacă ne bucurăm sincer pentru el o face doar un timp, pentru că vine clipa când înțelegi că la el ceva e mai bine, că e iubit, că se trezește în propriul apartament și îmbracă haine de firmă.
Foarte rar ne gândim că după această imagine ,, perfectă " se ascunde multe de dar...
   De multe ori ne zicem că am dori să fim în locul acelor persoane fără ca să ne gândim că după acest zâmbet larg, după acea haină scumpă - se ascunde multă durere și nefericire ce încearcă să o mascheze cu astea.
   Înjurăm, ne certăm și ignorăm oamenii ce nu intră în standarde impuse tot de noi și de lipsa noastră de bunele maniere, de înțelepciune. Cu toate știm cum trebuie să arate viitorul nostru soț, ce mașină să aibă sau ce facultate terminată. Știm în ce ar trebui să se îmbrace cea mai bună prietenă și știm că n-ar fi de dorit să aibă o rochie sau o geantă ca a noastră. Părinții... Noi nu alegem părinții, dar mulți ar vrea ca de la ei să curgă banii din buzunare, pentru ca să ne îi dea nouă, pentru ca să ne permitem să mergem în club și să lăsăm un salariu de-al lor sau să ne luăm o pereche de pantofi ce rar se egalează cu un salariu... Ar fi de dorit banii să cadă din cer, să primim dragoste doar de la cine dorim și să nu mai umble după noi acela ce locuiește la cămin sau ce lucrează pentru 2000 de lei și ne-am mai dori să nu fim dezamăgiți niciodată și nici trădați...
Vedem, vrem... Avem și tot revenim la aceea că mai vrem... Suntem ca niște șoareci ce nu pot ieși dintr-un labirint, labirint tot de noi făcut. Numai nu putem găsi explicația la ce bun l-am făcut?
   Suntem... Dar cine suntem cu adevărat? 

Cuvântul...

   Rana- lăsată de un cuvânt doare mai mult ca cea de o lovitură sau tăietură.
De ce? Pentru că cu ajutorul unor cuvinte poți întoarce viața cuiva cu picioarele-n sus, dar și să aranjezi în ea totul pe rafturi.
   Suntem înconjurați de prea multe minciuni, de zâmbete forțate și de prieteni falși. Nici nu știm când cineva ne vrea binele și când cineva ne vorbește de dragul la ceva.
   Cu atâta goană după bani, după frumos, după modă noi le obținem pe acestea, dar pierdem altele. Și anume, pierdem din valorile noastre transformându-ne în niște oameni de c****, ce-s gata ca roboții să îndeplinească ceva de dragul unui bun material, de dragul unei favori. Am uitat că tot ce e mai important și de ce avem nevoie cu adevărat este prezența altor oameni, de comunicarea cu acești oameni.
NUUU, încurc ceva. Pentru ce-am zis ( favoare, bani) - la fel e nevoie de comunicare. De alt tip de comunicare. De zâmbete false, de afirmații frumoase zise de cineva. Afirmații ce nu ne caracterizează pe noi, dar care trebuie să fie spuse.
    Totul e ca un joc de fotbal ( de exemplu). Ești doar tu și mingea. Mingea-i viața ta. Cât de tare o să o lovești, atât de departe va zbura. De lovitură depinde când ea se va reîntoarce în mâinile tale și cum o va face.
   Nu vreau să par un om pesimist - pentru că nici nu sunt așa, da oamenii au înnebunit. Se bat unii cu ceilalți, se invidiază. Văzând că vecinului îi este bine nu va face ca să îi fie la fel, dar vecinului îi va face rău. Dar revenind la comunicare și cuvinte, cuvintele-s arma din cauză căreia cei mai mulți sunt răniți și suferă.
De noi depinde ce cuvinte să folosim și cui să i le zicem.
P.S. Nu ziceți cuvinte scumpe persoanelor ieftine.

Stefany

Ce e dragostea?

   Hm... Câți își pun această întrebare? Câți găsesc răspuns la ea? Și ce răspunsuri?
Eu nu cred că dragostea-i veșnică. E doar un subiect bine descris în basme și în filmele în care urmează un happy end sau unde binele învinge răul. Să nu se înțeleagă greșit- eu cred în dragoste, dar ea are un termen. Ea depinde de anumiți factori, ce sunt la fiecare diferiți: în dependență de câți ani au fost împreună, de ce-au simțit, de acum ce mai simt, de ce-au lăsat împreună în urmă etc.
Sunt un om realist și înțeleg că așa este, dar totuși ce e dragostea?
   De când am acest blog- de un an și ceva, tot scriu postări de dragoste...le scriu într-un carnet și până la urmă nu le postez, pentru că nu le văd ,,perfecte", pentru că nu le văd aici- citindu-le toți, pentru că le scriu, le corectez și apoi iarăși scriu aceeași...pentru că nu am iubit cum au făcut-o alții, dar în același timp înțeleg că nu o voi face ca alții, pentru că suntem unici. Dar am să scriu la timpul potrivit. :)
   Dar astăzi vreau să scriu și știți de ce? Pentru că nu mai înțeleg unde e dragoste, unde e ficțiune, unde e interes sau unde-s sentimente.
Scriu aceste rânduri pentru că ma motivat la ele, o familie ce-am văzut-o azi. Mergeam într-un maxi-taxi și în fața mea era o doamnă. Avea 50 de ani,poate și mai mult... alături era soțul. Doamna nu era din aceea cu aere de divă. Era nemachiată, părul astupat cu o băsma, o jiletcă, pantaloni simpli și două genți în mână. Nu arătau a fi grele. Era cam supra obosită. Soțul- ca un simplu moldovean muncitor: pantaloni, pulover și scurtă - toate negre. Am scris acesta până acuma nu pentru a judeca pe aceasta familie cum arată, eu sunt din oamenii care apreciază interiorul. ( Am acest obicei prost, să atrag atenția la îmbrăcămintea oamenilor, să îmi imaginez cum după părerea mea le-ar sta mai bine sau ce aș scoate din ținuta omului- un vis încă neîmplinit ce mă urmărește: am vrut să fiu de fapt și mai vreau să fiu stilist). Și în schimb datorită psihologiei deja fac observații și experimente pe oricine. :D
   Doamna aceea vorbea... Ia zis soțului că va veni o cunoscută în vizită apoi despre altele și el mereu a tăcut. Eu să fost în locul ei, cred că îi ziceam - ce taci măi? Poate ea este deprinsă cu el, cu acest comportament. Dar, totuși ce e dragostea? Cam spre ce vârstă vine sfârșitul ei? Sau după câți ani de căsătorie trebuie să îl așteptăm? M-a supărat că cât am mers împreună nu a scos o vorbă, nu a ajutat-o să coboare. El s-a sculat cu vre-o 3 minute înainte de a ieși pentru ca ea să iasă de acolo, să-și facă cumva loc. Se uita spre cu atâta răutate sau poate jele, nu am mai înțeles până la urmă. După ce a ieșit și ea, el  a trântit ușa și au plecat împreună.
   Ce e dragostea? :
Când îi oferi partenerului posibilitatea de a vorbi cât dorește și cât încape în el, atunci e dragoste?
Când îți e incomod de felul în care arată omul de alături, mai există atunci dragoste?
Când nu îi oferi ajutor pentru că nu a cerut, atunci e dragoste?
Când ai trăit o viață alături de cineva și acum nu mai ai despre ce vorbi e dragoste?
Când nu mai ai despre ce vorbi și nici nu mai dorești să vorbești, poate atunci e dragoste?
Când uiți de tine și treci peste ego-ul tău, atunci e dragoste?
Când nu știi nici de prietene, nici de colege pentru că ești ca o servitoare în casă, e dragoste?
Îi dedici omului întreaga ta viață, îl îmbraci, hrănești, de copii ai grijă - în asta constă dragostea a două persoane?
    Eu dar nu înțeleg unele lucruri. Eu știu, femeile noastre au renunțat la tot de dragul familiei, poate chiar și la serviciu și ce au în schimb? Nici respect, nici dragostea de altă dată. Doresc ca pe lângă chinul, problemele și nevoile ce le au familiile
Vreau și sper ca următoarele generații vor fi altfel, vor ieși din acest labirint construit în sovețskii soiuz. Vreau altfel de familii. Doresc ca pe lângă chinul, problemele și nevoile ce le au unele dintre familii ca trec peste o anumită vârstă, să rămâie respectul, să rămâie măcar ceva din mare dragoste ce a fost cândva. Să rămâie nu doar în cuvinte, dar să se vadă și prin fapte.
   Da poate dragoste constă în altceva, poate noi singuri nu înțeleg în ce până nu o pierdem...
Și totuși, cu toții iubim. Eu iubesc tot ce am, ce mă înconjoară, iubesc oamenii ce sunt în viața mea- poate pe cineva mai mult pe cineva mai puțin, dar iubesc. Haideți să nu legăm dragostea doar de o singură persoană, pentru că dacă o persoană dragă pleacă... Va fi alta alături. Poate nu vom simți aceleași sentimente, aceleași emoții nu le vom trăi, dar viața merge înainte.

     Aveți grijă de voi și de cei ce îi iubiți!

Stefany

Sunt...

Sunt zile în care nu ai chef de nimic, sunt zile în care ai prea multa energie pentru doar 24 de ore...
Sunt prieteni care se transforma-n dușmani și dușmani ce ne devin prieteni...
Sunt zile-n care nu poți dormi și sunt zile-n care nu dorești sa te trezești...
Sunt nopți în care te simți atât de singur și sunt seri în care mulțumești lui Dumnezeu de 20 de ori pentru ca ai oameni dragi alături...
Sunt haine scumpe-n garderoba, care sunt destinate pentru zile deosebite și sunt blugii de 2 ani, care-s cei mai comozi, care s-au uzat deja dar totuși îs blugii preferați...
Sunt părinti care le țin morala copiilor jumate de zi și sunt copiii care-și doresc ca măcar odată cineva sa le tina, sa se simtă iubiți și ocrotiri de părinti...
Sunt colegi despre care nu prea știi și sunt colegi care pe tine te știu...
Sunt piese care te băga-n lacrimi, dor și tristețe... și sunt piese care te fac sa sari in sus de bucurie...
Sunt cărți cumpărate... cumpărate și necitite.
Sunt bani în portofel, bani care mâine nu o sa mai fie acolo...
Sunt poze montate, bine prelucrate și inimi rănite și dezamăgite în dosul acestor imagini frumoase...
Sunt haine neîmbrăcate, încălțări nepurtate, sentimente nedorite și minciuni prea des rostite...
Sunt persoane bogate și nefericite și săraci și împliniți...
Sunt oameni buni, care rar ți-ar face-un bine fără a primi ceva și sunt oameni răutăcioși, care-au fost buni... până când cineva nu a profitat de bunătatea lor...
Sunt exemple ce trebuie de urmat și exemple bune doar de uitat...
Sunt case frumoase și pustii... și case mici și pline de căldura sufleteasca...
Sunt chitanțe, facturi și suflete rănite...
Sunt oameni frumoși, dar și minciunosi...
Sunt câini ai nimănui, ce ar primi mângâieri și îmbrățișări din partea oricui...
Sunt lucruri nearanjate și ceașca iubita crăpata...
Sunt zile însorite și bunici fericite...
Sunt miniștri sunt și corupți... și sunt și miniștri corupți...
Sunt medici ce lucrează la stat, cu un salariu de c---...
Sunt Skype-uri, Facebook și contacte, dar noi alegem vorbele aparte...
Sunt localuri demodate și aleele preferate...
Sunt țigări cumpărate, cumpărate și nefumate...
Sunt vorbe de sute de ori ascultate, pentru ca sunt adevărate...
Sunt timpuri noi, în care suntem doar niște trecători...
Sunt trăiri adevarat și suflete pătate...
Sunt locuri vizitate și poze nepostate...
Suntem... Existam...

Hai sa fim mai buni!

   De cind eram copii, parintii ne-au invatat sa fim buni...
   Insa, pe parcursul anilor noi alegem sa fim altfel sau poate asa ne face tot ce se intimpla cu noi. In preajma sarbatorilor, chiar inconstient suntem mai intelegatori, mai iubitori...
   Pe mine ma doare, cind ma gandesc ca de Craciun si de Revelion unii vor fi singuri, unii poate vor ingheta cum de exemplu ieri s-a intimplat in Republica Moldova :(( , poate altii nu vor avea ce sa puna pe masa, altii vor petrece sarbatorile stind prin spitale si luptind inca pentru o zi.
   Si, altii vor dansa, nu vor sti vin din ce an sa serveasca, domnisoarele vor intra in isterica pentru ca nu pot sa aleaga pantofii potriviti la rochie, vor fi fericiti- asa si e normal .... e sarbatoare.!!!!!!!!
   Hai cu toții sa fim mai buni, sa fim mai aproape de cei ce au nevoie de noi, de o vorba de-a noastră, de-o îmbrățișare sau de o ciocolata de la noi. Pe ei- banii poate ca nici nu o sa ii încălzească  ei ii încălzesc pe cei ce ii au deja ...pe cei cărora mereu nu le ajunge. Cu toții cred ca știm persoane care au nevoie de o căciula ( pe care noi nu o mai purtam pentru ca nu e la moda), oameni - care au nevoie de atenție  oameni care nu au parte de atâta fericire cit noi, însa oameni la fericirea cărora noi putem sa contribuim.
   Trebuie de făcut ordine prin haine, prin rafturi, prin noi înșine - prin totul. Dumnezeu ne ajuta, chiar dacă noi nu îl vedem știu ca ia-ți simțit prezenta mereu când ați avut nevoie, poate chiar când nu ați crezut în el - va și arătat ca exista. Dumnezeu ne ajuta pe noi și noi la rândul nostru trebuie sa ajutam pe alții... Bine faci, bine găsești...
   Hai sa fim mai buni... Hai sa dăruim din inima... Hai sa credem in  magia acestor sărbători.
   Sărbători fericite tuturor!

Stefany

De-ale mele

   Buna seara,
   Pentru inceput am sa sciu un mic dialog de prin iunie:
-Si ce vreai sa devii?
-Psiholog.
-Tu nu esti buna de psiholog...
-De ce?
-Pentru ca raspunzi doar cu da/nu.
-Eu sunt obosita (eram a doua zi la o baza de odihna si era deja dupa ora 12 ceea ce inseamna ca incepuse a  zi in care am dormit numai 2 ore)...
-Si ce? daca seful iti da ceva sa faci tu ii zici sunt obosita?
-Nuuu... lucrul e o obligatie si responsabilitate. :)
-Toata viata noastra este o obligatie.
-Poate...
-Eu am fost 2 luni la niste cursuri de psihologie si zic ca tu nu esti bun in asta.
   Vorbisem cu o persoana pe care o vazusem si care ma vazuse, dar pe care nu as fi putut numi de cunoscut. Eram chiar foarte obosita, scoteam cu greu cite un cuvint si era da/nu cum si a observat acea persoana. Sa se  intimplat asta in alta zi poate chiar vorbeam muuult si intelegeam si ascultam si alte argumente : de ce n-as fi eu un psiholog? Din partea mea nu a fost bine ca imediat am inceput sa ma apar daca se poate asa de zis si am dat totul pe ,,oboseala" :D din partea celeilalte persoane nu a fost corect sa isi faca parerile atit de repede. 
   Pentru ca  e perioada admiterii acum si scriu asta. Daca acea persoana vede asta poate sa ma corecteze sau parerea sa si-o zica si mi-ar face placere sa continuam acest subiect :d.
   Cum sa iti alegi facultatea potrivita????
1. Dupa ceea ce doresti sa faci si ce iti place.
2. Lucrul trebuie sa fie un hobby bine platit.
   Stau acum si ma gindesc, cum poate si in genere poate un om necunoscut sa influenteze parerile noastre de a face ceva sau de a fi cineva?? E posibil dupa 15 minute de la facerea cunostintei sa zica esti bun sau rau in ceva? Ce ar fi daca ziceam ca doresc sa plec la economie sau la medicina? Oare un om chiar poate sa isi faca asa de repede concluzie? Vorbind 15 minute m-ar fi crezut un medic bun? Sau trebuia sa numesc toate oasele ? 
   Nu zic nimic, poate el si are dreptate si psiholog din mine ca din el medic . Ei si ce daca nu o sa se primeasca? Dar o sa se primeasca, pentru ca eu doresc sa se primeasca :P. Pina nu incerci ceva nu stii ce va fi.
   Am depus documentele chiar la ,,Psihologie" pentru ca acolo doresc sa intru, pentru ca nu am atras atentia la: nu o sa fii bun sau nu e tocmai profesia potrivita  in Republica Moldova. E potrivita,  e cea mai potrivita pentru mine la acest moment.
P.S. Mereu urmariti-va visul si traiti din plin. Asta si inseamna sa traiesti: sa faci ce vreai si sa nu fii influentat de parerea altora. Doar cel ce crede in sine ajunge undeva si daca crede el va face sa creada si pe restul.

Shopping-ul

   Salut,

Deoarece e weekend si e o zi posomorita, putina placere ai sa faci mari lucruri in asa zi, te trage numai la somn si lenevie.

    Locuim in tarisoara unde o mare importanta are ce pui pe tine. Fie un top simplu sau o rochie superba, cum nu ai da vei fi de cineva criticat si judecat. Locuind intr-un oras din Moldova, e si normal ca nu am mare oferte sau muuuulte locuri  unde de a alege pentru a face shopping. Eu de mica plecam cu parintii pe la Chisinau, acum avind posibilitatea de a vizita alte tari si de acolo am multe din lucruri. Pentru ca nu dorim sa dam cu capul in bara, stam in fata oglinzii ore in sir pentru ca apoi sa ne enervam si sa alegem ce am imbracat si ieri sau ceva gri si posomorit. Cred ca la nimeni nu i-ar placea, sau mai bine sa vorbesc la prezent pentru ca cu siguranta sunt asa cazuri, nimeni nu iubeste cind se intilneste cu o persoana ce poarta aceleasi haine ca ale lui. Daca  atit de mutl va deranjeaza asta, cred ca unica alegere ar fi sa cumparati toti jeanshii de prin magazine ca nimeni sa nu mai aiba ca ai tai. :D:D:D

Nu ma deranjeaza de loc , cind vad pe cineva cu haine, bijuterii ca ale melea, nu e motiv de suparare, ca nu ti-a furat-o pe a ta de acasa, dar  a dat bani la fel ca tine si poate aveti ceva in comun, ceea ce tine de gust. 

   Aveam o prietena, ce acum 2-3 ani cind a vazut la scoala o fata cu cizme ca ale ei ia zis ,,sa le descalte" ca ea prima si-a cumparat. :D:D Cu ce treaba sa le descalte? :d Sau alt caz cind una ia zis la alta :,, tu pe mine ma copii". Este cea mai mare nebunie, cind incerci sa acuzi pe cineva ca are ceva ca la tine sau ca mai ai prietene ,, adevarate" si iti sar in ajutor si zic ca sta mai bine pe tine decit pe ea. 

  Astept cu nerabdare ziua, cind oamenii nu vor fi criticati si vor fi apreciati nu pentru ceea ce imbraca sau citi bani da pe asta. Astept, astept..... vreau sa vad o lume imbracata cu gust, comod si ce nu depinde atit de mult de parerea cuiva.

                                                                    Stefany ))))

De luni...

                                     E duminica. O zi frumoasa de odihna. E primavara. E cald. 

Urmeaza o noua saptamina. O saptamina ce o sa fie ca celelalte saptamini sau o saptamina, in care ai dori multe sa schimbi. Mereu aud de la oameni : de luni incep o viata noua, de luni merg la sala, de luni nu mai maninc pe la 18:00, de luni incep a citi literatura artistica, de luni nu mai vorbesc urit. Voi de cite ori va-ti zis ca ,,de luni" totul va fi altfel? Ca de luni in fiecare seara o sa sterg machiajul sau ca de luni incepeti a invata o noua limba, de luni promiteti sa fiti altul? ca de luni o sa mincati sanatos si in timp ce va ginditi la aceasta rugumati un hot-dog? De luni nu mai beau Cola, Fanta si multe alte prostii ce dauneaza sanatatii? Ca de luni o sa mergeti la medic regulat nu doar cind va simtiti rau, de cite ori asta va-ti zis? Ca o sa lasati fumatul? Ca o sa incepeti sa stati la regim de luni? Ca o sa spuneti de luni rudelor mai des cit de mult ii iubiti si chiar faceti aceasta?

                          Recunosc- sunt si eu omul ce e gata sa se frezeze Bob in 5 minute si apoi nu se hotaraste la aceasta. De luni nu mai folosesc placa. De luni nu ies din casa, pina nu folosesc tot ce e necesar pentru a avea grija de fata mea problematica. De luni ma imbrac altfel. De luni incep sa fiu alta.

Sunt doar lucruri pe care noi ni le zicem, pe care si eu doar le zic. Daca noi dorim aceste lucruri trebuie sa facem totul pentru ca sa devina aceasta realitate. Am observat ca imi promit unele lucruri, le amin sau ma fac ca nu mai am nevoie de asta. Dar gindurile date tot mai des imi bombardeaza capul. Inseamna ca trebuie sa fac, sa facem ce ne dorim si sa nu o lasam pe o lune, pe o saptamina anume sau pe un an. In ziua in care ne-a venit ideea, de atunci si totul trebuie sa inceapa.

Stefany)

ПОЧЕМУ СПИТ РЕБЕНОК?

Buna tuturor,
Astazi, nu am avut in plan sa postez ceva si sa scriu, insa am citit ceva ce m-a pus pe ginduri si m-am gindit ca ar fi bine sa stiti si voi aceasta, in cazul in care nu cunoasteti. Sper ca sa aveti rabdare si sa cititi pina la urma si sa meditati asupra acestui lucru:





Эту статью прочитал несколько месяцев назад. Кто автор, я не знаю. 
 Все это время она не выходит у меня из головы. Пожалуйста, прочтите. 


В переходе возле станции метро сидит женщина неопределенного возраста.   
Ей можно дать с ходу и тридцать, и двадцать три, и сорок два. Волосы у  
женщины спутаны и грязны, голова опущена в скорби.  


 Перед женщиной на заплеванном полу перехода лежит кулек. В кулек сердобольные   
 граждане бросают деньги. И не бросали бы, да на руках женщина держит  
 весомый «аргумент» в пользу того, что ей деньги просто необходимы. На  
 руках у женщины спит ребенок лет двух. Он в грязной шапочке, бывшей  
 когда-то белой, в спортивном костюмчике. Переход – место достаточно  
 оживленное. И течет нескончаемым потоком людская толпа, и звенит мелочь в  
  кульке, и шуршат купюры.  


 Я ходил мимо женщины около месяца. Я догадывался, кому уходят деньги, жертвуемые многочисленными    прохожими. Уж сколько говорено, сколько написано, но народ наш такой – жалостливый.    
 Жалостливый, до слез. Готов народ наш отдать последнюю рубашку свою,   
 последние копейки из кармана вытряхнуть. Подал такому «несчастному» – и  
 чувствуешь, что у тебя все еще не так плохо. Помог, вроде бы как.  
 Хорошее дело сделал…  


 Я ходил мимо попрошайки месяц. Не подавал, так как не хотел,  
 чтобы на мои деньги какой-нибудь негодяй    
 купил себе кирпича одну штуку, да вставил в стену нового дома-дворца  
 своего. Пускай будет дыра у него в стене, у негодяя этого. Не будет  
 кирпича от меня. Но, судя по тому, как попрошайке подавали, хозяин ее  
 имел уже несколько домов-дворцов.  


 Ну и попрошайке что-то перепадает, конечно. Бутылка водки на вечер, да шаурма. Хозяева таких   
 «точек» попрошайничества имеют немало, но отличаются жадностью. И  
 жестокостью. На том и держится их супердоходный бизнес. На деньгах да на  
 страхе. Никто из опускающих монетку в кулечек не знает, что «встать» на  
 место возле Владимирского собора невозможно, а хождение по вагонам  
 метро с уныло-тягучим «простите, что я до вас обращаюся» стоит от 20  
 долларов в день. Или – знает? В таком случае – знает, но подает?  


 Никто из добряков, жертвующих «мадонне с младенцем», не задумывается над   
 еще одним вопросом. Над одним несоответствием, буквально бросающимся в   
 глаза. Спустя месяц хождения мимо попрошайки меня вдруг как током  
 ударило, и я, остановившись в многолюдном переходе, уставился на малыша,  
 одетого в неизменно-грязный спортивный костюмчик. Я понял, что именно  
 казалось мне «неправильным», если можно назвать «правильным» уже само  
 нахождение ребенка в грязном подземном переходе с утра до вечера.  
 Ребенок спал. Ни всхлипа, ни вскрика. Спал, уткнувшись личиком в колено  
 той, кто представлялась его мамой. Попрошайка подняла на меня глаза.  
 Наши взгляды встретились. Бьюсь об заклад, она поняла то, что понял я…  


 У кого из вас, уважаемые читатели, есть дети? Вспомните, как часто они   
 спали в возрасте 1-2-3-х лет? Час, два, максимум три (не подряд)  
 дневного сна, и снова – движение. За весь месяц каждодневного моего  
 хождения по переходу я НИ РАЗУ не видел ребенка бодрствующим! Я смотрел  
 на маленького человечка, уткнувшегося в колено «мамы», и страшное мое  
 подозрение постепенно формировалось в твердую уверенность.  
 – Почему он спит все время? – спросил я, уставившись на ребенка.  


 Попрошайка сделала вид, что не расслышала. Она опустила глаза и   
 закуталась в воротник потертой куртки. Я повторил вопрос. Женщина вновь  
 подняла глаза. Она посмотрела куда-то за мою спину. Во взгляде ее  
 явственно читалось усталое раздражение вперемешку с полнейшей  
 отрешенностью. Я впервые видел подобный взгляд. Взгляд существа с другой  
 планеты.  
  - Пошел на… – произнесла она одними губами.  
  – Почему он спит?! – я почти кричал…  


 Сзади кто-то положил руку мне на плечо. Я оглянулся. Мужчина с типичным   
 лицом рабочего с близлежащего завода неодобрительно хмурил седые брови:  


– Ты чего к ней пристал? Видишь – и так жизнь у нее… Эх… На вот, дочка, – мужик вытряхнул из своей огромной пятерни монетки. 


 Попрошайка перекрестилась, изобразив на лице смирение и вселенскую   
 скорбь. Мужик убрал ручищу с моего плеча, побрел к выходу из перехода.  
 Дома он расскажет, как защитил угнетенную, несчастную, обездоленную  
 женщину от негодяя в дорогой дубленке.  


 Милиционер, подошедший ко мне в переходе на следующий день, выразился почти так же, как и его  
 «подопечная» попрошайка. И на свой вопрос я получил исчерпывающее:  
 – Пошел в…  
 А ребенок спал…  


 Я позвонил знакомому. Это веселый и смешливый человек с   
 глазами-маслинами. Он с горем пополам окончил три класса, и читает с  
 трудом. Полное отсутствие образования не мешает ему передвигаться по  
 улицам города на очень дорогих иномарках и жить в домике с бесчисленным  
 количеством окон, башенок и балкончиков. Знакомый был весьма удивлен  
 моей уверенностью в том, что весь без исключения подобный бизнес  
 контролируют представители его национальности.  


 Я узнал, что в Киеве попрошаек «держат» и молдаване, и украинцы. Причем, первые   
 специализируются, в основном, на «инвалидах войны». Мы часто видим их на  
 переходах и светофорах, снующими буквально под колесами машин. Мнимые  
 афганцы «работают» также и в метрополитене.  
 Всевозможными  
 «больными», хромыми и «приехавшими делать операцию» заведуют с равным  
 успехом как украинцы, так и цыгане. Бизнес этот, несмотря на кажущуюся  
 стихийность, четко организован. Курируется попрошайничество  
 организованными преступными группировками, и деньги, брошенные  
 полунищими прохожими в кулечек «обездоленного инвалида», уходят  
 «наверх». Причем, настолько «наверх», что, узнай об этом сердобольный  
 прохожий, он потерял бы сознание от удивления. Детей берут в «аренду» у  
 семей алкоголиков, или попросту воруют. Но это все, что говорится,  
 цветочки.  
 Мне нужно было получить ответ на вопрос – почему спит  
 ребенок? И я его получил. Причем, мой знакомый цыган произнес фразу,  
 повергнувшую меня в шок, вполне обыденно, спокойным голосом. Как о  
 погоде сказал:  
 – Или под героином, или под водкой…  
 Я остолбенел. «Кто под героином? Кто – под водкой?!»  
 – Ребенок. Чтобы не кричал, не мешал. Ей с ним целый день сидеть, представляешь, как он надоесть может?  


 Для того чтобы ребенок спал весь день, его накачивают водкой. Или –   
 наркотиками. Разумеется, что детский организм не способен справляться с  
 таким шоком. И дети часто умирают. Самое страшное – иногда умирают днем,  
 среди «рабочего дня». И мнимая мать должна досидеть с мертвым ребенком  
 на руках до вечера. Таковы правила. И идут мимо прохожие, и бросают  
 мелочь в кулек, и считают, что поступают благородно. Помогают  
 «матери-одиночке»…  
 … На следующий день я стоял в переходе возле  
 станции метро Л. Милиционера, ответившего мне вчера ругательством, не  
 было видно. Я запасся журналистским удостоверением, и был готов к  
 серьезному разговору. Но разговора не получилось. А получилось  
 следующее…  
 У женщины на руках лежал ДРУГОЙ ребенок. Мои вопросы  
 попрошайка попросту игнорировала с отрешенным лицом. Меня интересовали  
 документы на ребенка, и, самое главное – где вчерашний малыш?  


 Попрошайка вопросы игнорировала, зато их не игнорировали торговки,   
 стоявшие рядом. От женщины, торгующей трусиками, я узнал, что мне  
 следует, мягко говоря, удалиться из перехода. К возгласам торговки  
 подключились ее негодующие соседки по ремеслу. Следом за ними – прохожие  
 преклонных лет. В общем, я был с позором выдворен из перехода.  
 Оставалось одно – звонить 02 или искать милицейский патруль. Но милиция  
 нашла меня сама. Сержант, любитель посылать в…, подошел ко мне и спросил  
 документы. Я документы предоставил, и высказал свое мнение по поводу  
 нахождения женщины с ребенком в переходе. Сержант со мною согласился, и…  
 отправился звонить кому-то. Я стоял перед переходом, с полным ощущением  
 того, что пытаюсь бороться с ветряными мельницами. Спустя несколько  
 минут в переходе не было уже ни торговок, ни попрошайки со спящим  
 ребенком…  
 Когда вы видите в метро ли, на улице ли женщин с детьми,  
 просящих милостыню, задумайтесь, прежде чем ваша рука полезет за  
 деньгами. Подумайте о том, что не будь вашего и сотен тысяч подаяний, и  
 бизнес этот умер бы. Умер бы бизнес, а не дети, накачанные водкой или  
 наркотиками. Не смотрите на спящего ребенка с умилением. Смотрите с  
 ужасом. Ибо вы, прочитавшие эту статью, знаете теперь – почему спит  
 ребенок.  


P.S.
 Если вы скопируете эту статью себе на
 стену или просто нажмете "Рассказать друзьям", ваши друзья тоже ее прочтут.
 И, когда в очередной раз откроют
 кошелек, чтобы кинуть монетку нищему, вспомнят, что эта
 благотворительность может стоить очередной детской жизни.