Despre blog și bloggeri

   Blogul este o responsabilitate. Responsabilitatea aceasta se vede în cât de des postezi, cum te exprimi și în respectul pe care tu îl ai față de cititor/ vizitator.
Nu poți sau mai bine zis poți dar nu ar trebui să te dai mare și tare când ești ca un copil ce abia învață să pășească, care abia după zeci de încercări reușește să meargă pe acest drum. Trebuie să încerci cu ce se mănâncă această cașă, să oferi ceva calitativ și doar după asta să ceri vizualizări, comentarii și să începi a ustura ochii la toți cu link-ul blogului tău.
   Fiecare mai întâi de toate e un om, e cineva cu personalitate, cineva care poate are alte gânduri, idei și gusturi decât pe care le are societatea în care trăiește. Suntem diferiți prin modul de a gândi, de a ne îmbrăca, de a calcula și de a vorbi.
Să fie clar de la început: blogul tău și tot ce se găsește în el nu poate fi la toți pe plac și chiar cu fiecare adunarea a noilor persoane ce te urmăresc se adaugă și câte un ,,critic" sau persoană care nu are aceleași viziuni.
   Atât timp cât ai un ,,fashion blog" ar fi bine să știi despre ce scrii, ce postezi și să ai un limbaj corespunzător. Nu ai cum cere ceva fără ca să oferi în schimb așa că dacă totuși vreai să aibă oamenii o părere bună despre ce faci tu acolo, ține minte că nu ai 10 ani, că nu ești la piață ca să scrii cum ți se pare că-i corect. Cel mai bine cere ajutor de la cel mai deștept prieten Google dacă nu știi cum se scrie ceva sau în ce context poți folosi un anumit cuvânt. Dacă tot vorbim de fashion blog să nu uităm și de literatura dedicată acestui domeniu. Eu sunt sigură că se vor găsi persoane interesate de istoria unui material sau de istoria celor mai scumpi pantofi. Nu pot garanta că o să îți aducă mulți followers asta pentru că tot mai puțin iubesc să citească și preferă doar să privească imaginile.
Despre ,,glamour-ul" ieftin și dezgustător prezent în unele bloguri nici nu vreau să vorbesc. Lipsa bunului gust multe explică. Am văzut fete obsedate de haine și branduri care încearcă să lege cu chiu cu vai două propoziții făcând câte 5 greșeli și ele vor să ne ,, învețe" și ne recomandă câte și mai câte. În cazul în care nu pot și nu știu cum să se exprime, un mesaj de salut urmat de poze va părea mai ok decât explicații de ce o îmbrăcat ștrampii (dresuri) și de ce a conbinat (combinat) mai multe desene (imprimeuri) sau culori. Nimeni nu e perfect, cât trăim tot învățăm câte ceva așa că dacă ai un gust deosebit, te evidențiezi din turmă sau pur și simplu dorești să le arăți tuturor ce îmbraci și cum - mai bine evită textele dacă știi că ai probleme cu vocabularul sau cu formularea ideilor. Mai bine doar poze pentru că încă nu am întâlnit pe nimeni care urmărește pe cineva doar pentru că îi place greșelile ce le comite în postări persoana dată. Omul din greșeli învață! dar cum să înveți când te consideri ,,mama fashion-ului"? când prietenele nu-s mai bune și doar comentează că te ,,iubefq și le plake". Aici e bine să accepți critica constructiva venită de la oameni fără nici un rău și bazată pe ceea ce văd.
Cu un an, un an și jumate în urmă intram pe bloguri doar pentru a-mi îmbogăți imaginația, galeria cu locuri și oameni noi. Acum- mai întâi de toate atrag atenția la text cât de mic nu ar fi și apoi revin încă odată pentru a privi și imaginile. Citesc bloguri din diverse domenii: cultură, politică, fashion, literatură și mă închin și îi respect pe cei, cărora le pasă de ceea ce citește și vede vizitatorul și scriu corect ținând cont și de regulile gramaticale ale limbii în  care postează. Sunt momente când din lipsa timpul și grăbindu-ne facem greșeli banale (cum ar fi inversarea a două litere cu locul sau ,,mâncarea" uneia) și oricum sensul nu se pierde și e pe înțelese cuvântul, dar când se scrie și e nevoie de citit câte 3-4 ori pentru că nu se înțelege nimic - mai bine nu...nu pierd timpul accesând așa blog.
Sunt din cei ce scriu simplu și clar, dar și din cei ce folosesc cuvinte necenzurate și oricum ,,atrage", aduce vizualizări și cel mai bine să fii tu însuți fără ca să copii pe cineva, pentru că nu îți e garantat succesul pe care îl au alții. Sinceritatea mereu a fost apreciată așa că nu intră în scena altora, dar joacă-ți rolul pe propria scenă. Scrie, pune tot ce dorești și totuși o carte citită-n plus niciodată nu strică, iar pentru generația ce sunt acum începând cu clasa a VIII-a și terminând cu a XII-a vă recomand să răsfoiți Memogim-ul sau oricare altă carte de gramatică. Dacă nu știți unde găsiți- vă ajut eu cu cea mai mare plăcere!

Peace,

Stefany

Mamele cu copii!

   Nu-s împotriva divorțurilor și asta în cazul în care doi oameni nu se mai iubesc, nu se mai simt bine împreuna și se poartă și își vorbesc de parcă ar fi doi străini.
E mai greu de luat drumuri diferite când pe lângă acele două persoane care nu se mai înțeleg există un al treilea omuleț și anume rodul dragostei lor sau a ceea ce au simțit ei și acela fiind copilașul lor. Citeam undeva că câți ani nu ar avea copilul divorțul îl atinge chiar dacă-s adulți sau adolescenți.
Nu vreau să vorbesc despre cazurile divorțului pentru că sunt taaaare multe și asta depinde de la caz la caz, vreau să vorbesc despre ceea ce rămâne după divorț.
   De cele mai dese ori copiii rămân cu mama și cum eu personal rare dăți am văzut ca femeia a doua zi să sărbătorească cu o șampane acest sfârșit - cred că lor le e mai greu. Le e mai greu din toate punctele de vedere: emoțional, afectiv și nu în ultimul rând personal. Puțini bărbați acceptă o femeie cu o căsătorie și un divorț în trecut, dar când mai e și copilul devin și mai încurcate toate ițele. Îndrăgostirea la nebunie poate clarifica asta sau anumite condiții stabilite din timp de cel ce se vrea șeful (bărbatul) casei. El vine cu condiții pentru că ea deja a trecut prin ce se putea mai neplăcut și greu și e puternică, nu se mai lasă așa repede condusă și nu renunță cu una cu două la ceea ce vrea pentru că după experiența anterioară știe că merită ceva mai bun și or are asta or n-are nevoie deloc de el. Cred că femeia trecută prin divorț are mai multe alegeri: cea de a intra într-o depresie, de a lăsa mâinile în jos și de a pune cruce pe toată viața, cea de a trece peste aceasta depresie pentru că înțelege foarte bine că viața continuă și trebuie să aibă grijă de copil și cea de a își reveni cu toate că  inima i se rupe în două, de a-și reface viața, de a schimba totul începând cu culoarea părului, garderoba etc. Or asta-i necesar doar în unele momente? În momentele celea în care vreai să-i demonstrezi ,,lui" că a pierdut ceva prețios, frumos, deosebit? Și dacă doamnele ar fi arătat altfel și ar avea grijă de burta de după naștere, de rădăcinile nevopsite lunar, de unghiile și mâinile pe care el nu vrea să le mai atingă și de hainele pe care le are și le poartă ar fi plecat cu alta? ar fi ridicat mâna? ar fi fost așa ușor de amăgit cu niște ,,terfe (haine)" puse pe un alt  corp? Nu contează asta când totul a luat sfârșit, cu toate că sunt și povești în care urmează un nou început cu aceiași persoană. Contează foarte mult ca relația dintre părinți să rămână bună pentru ca copilul să aibă parte de dragoste, afecțiune, susținere și comunicare de la ambii părinți.
   Și totuși, cum rămâne cu mamele cu copii? Le este atât de ușor lor să fie acceptate de bărbați cu toate păpușele și cordelele copiilor? Sunt gata să înceapă o nouă relația? Și de ce unele văd în copil o abuză care îi pune piedici în noua relație?

Stefany

Cât de greu trece o zi și cât de ușor zboară o viață!

,,Cât de greu trece o zi și cât de ușor zboară o viață".

Am început să înțeleg că timpul trece poate mult prea repede decât mi-aș dori. Atunci când îmi doream mai repede să treacă ora care nu-mi era interesantă și mă plictisea, atunci când doream ca azi- zi în care plouară să fie deja mâine sau mai bine chiar poimâine- zi în care și glod nu mai e și soare a răsărit. Atunci când vroiam mai repede să trec de 7, 10, 13, 15, 17, 20 de ani. Și, acum la 20 de ani nu mai vreau asta. Vreau să trăiesc în ritm cu acest timp. Vreau să fac tot ce-mi place și ce-mi doresc acum, pentru că sunt sigură că va veni ziua în care voi regreta că prea mult am dormit, că prea puțin m-am plimbat și destul de rar am zis unui oarecare ,, cineva"- ceva. Am înțeles cât de ireversibil e timpul acum, când am fost acasă și am întrebat-o pe bunica câți ani are. 68 de ani... Nici prea mulți, nici prea puțini. Eu la rândul meu am destui, pentru ca să înțeleg că MULTE se fac pe placul nostru: putem schimba cămașa care am îmbrăcat-o de la început și care nu mai merge cu blugii verzi în carouri, putem schimba prietenii de ani pe unii mai noi a căror interese acum ne sunt mai aproape, putem schimba persoanele pe care le iubeam dacă nu mai simțim aceiași afecțiune, același devotament și dorință de a  avea un viitor comun. Putem schimba țări, bani, orașe, dar una-i cert că ceea ce am dori să schimbăm cu adevărat NU PUTEM. Nu putem face nimic cu aceea că deja trebuie să scoatem calendarul atârnat de perete cu câteva luni în urmă, nu putem schimba vârsta la care se mai adaugă un an într-o oarecare dimineață de luni, de joi și nu contează ziua- o dimineață care era de dorit să vină mai târziu. Oriunde am pleca, nu ne putem fugi de timp pentru că pașii lui față de ai noștri-s mai siguri, mai deciși și mai rapizi.
   Deci, ce poate fi mai frumos ca prezentul? Sigur că nu trecutul pentru că nu poți trăi cu amintirile și poate sigur  nici nu cu viitorul pe care-l visăm până ce, ci prezentul. Momentul de acum în care putem face tot ce ne dorim. Și totuși, ieri parcă bunica mea urma să împlinească 54 de ani, se gătea pentru pensionare și acum deja are 68. Nu-mi vine să cred, parcă-i ireal, parcă nu vreau să primesc această realitate, parcă nu mai sunt alte sute de oameni ca mine!!!?
Trăiți clipa!

Stefany 

Despre învățământ, Maia Sandu și elevi

1. Despre învățământul de la noi din țară sau trebuie să vorbești mult și direct sau să taci. Am să scriu câte ceva pentru că tot e atât de mediatizat în ultimul an acest subiect.
   Am terminat 12 clase cu 2 ani în urmă și am dat și eu BAC-ul. Și, aș vrea să zic că elevii ar avea o altă atitudine față de el dacă profesorii nu ar mai băga atâta frică și teamă în ei. Din câte eu îmi reamintesc de prin clasa a VI-a au început cu faza aceea de a ne speria: ,, dacă nu ai să înveți, ai să ajungi în a IX-a și nu ai să dai examenul, ai să rămâi repetent și acolo nimeni nu o să te ajute, e tare greu" și multe altele. Poate zicându-ne aceste vorbe profesorii au ca drept scop să ne motiveze să învățăm mai bine, dar dintr-o parte asta pare ca o sperietoare și din start examenul îl egalăm cu ceva peste care nu am putea trece singuri fără surse de inspirație, fără telefoane și fără colegul de la care toți acești ani am copiat. În a X-a a fost la fel, numai am pășit în clasă și s-a început același lucru ca și în cazul examenului, doar că acum fiind vorba de BAC. Și cum să-l dai? când ți se bagă-n cap ani la rând: ,, nu o să-l dai, nu o să-l dai". Vorbind din punct de vedere psihologic, la ce te programezi și la ce te gândești aceea și obții ;) și ca să fie clar- nu mai sunt profesorii aceștia niște tirani: mai încurajează și motivează ei, la început de vară la ultima consultație cu o vorbă sper eu sinceră și venită din adâncul sufletului: ,, o să reușiți".
   Toată problema-i în aceea că trăim în țara unde e ok să ți să se pună un 10 pentru că mama-i mare director pe undeva și toți o știu sau pentru că profesoru-i fratele lui tata și te alintă cu 9 când meriți 7 și din păcate că tata și mama-i un simplu lucrător la stat, care n-are bani să bage-n cadouri și ore suplimentare tot joacă un rol. Dacă tot e vorba de reforme în învățământ, dacă tot e vorba de viitorul acestei țări 1. de ce ei au cel mai mic salariu? (din spusele lor) și 2. de ce nu se face o ,, curățenie generală" în toate aceste cadre didactice? Cum persoana care nu știe biologie să învețe niște copii, citind totul din carte sau spunându-le lor: hai citiți! ?? Ce să facă la lucrări dacă ei nimic nu știu? Să copieze pe parcursul la toți anii și apoi ajungând la Universitatea de Medicină (c-așa o vrut mama, să fie mare medic)   și să știe materialul din clasa a 6? Când el odată-n lună învăța totul pe de rost, pentru că știa că trebuie să răspundă.
Reformele-s bune pe care le propune Ministerul, dar n-au nici un sens atâta timp cât nu se pune accentul pe baza și mă refer la clasa I. Cum să dea ei BAC-ul cu camere, bruiaje și scanere când pe parcursul la atâția ani ei s-au deprins cu copiatul? Da lasă-i să-l dea cu chiu cu vai pentru că asta le e în sânge și nu mai îngrași porcul în ajun, cât de multă mâncare nu i-ai da. Nu o să citească ei toate operele, pentru că au 4 BAC-uri și pentru că la toate 4 trebuie să citească și să învețe lucruri noi în un an, când logic trebuiau să facă în 12.
E greșit totul din clasa I, pentru că copilului de la început nu i se explică ce are de făcut, cum și de ce. Învățătoru-i obosit, are o zi de naștere și vrea să scape mai repede de ei sau alte cazuri  în urma cărora copii când încearcă ceva să facă și dă rezolve singuri- o dau în bară. Și, hai în medicină să lucreze medicii înzestrați cu acest dar și cu cunoștințele necesare și în învățământ la fel, nu de alta dar apoi se ajunge la nemulțumiri de la profesori că n-o luat locuri la Olimpiade și proteste de la elevi, pentru că ,, asta nu i-o învățat și asta nu o trecut".  Este greu și plictisitor în unele cazuri, iar pentru ca școlarul să învețe trebuie în primul rând ceia ce i se predă să-i stârnească interes.
2. Maia Sandu - a fost numită ministru al educației pe 24 iulie 2012. O venit cu o serie de reforme în domeniul educațional, cum ar fi scurtarea vacanțelor și schimbarea condițiilor de dare a BAC-ului. Referitor la Bac- am scris mai sus, această reformă nu ar avea atâta motiv de discuții dacă de pe acum, celor din clasele primare, maxim gimnaziale li s-ar zice că vor avea iată aceste condiții. De mici să nu reușească să se învețe cu telefoanele de mii de euro și cu ideea că totul o să le fie trimis gata rezolvat și doar cu un clic vor avea cei 12 i temi făcuți de cei mai buni profesori din oraș. Cu scurtarea vacanțelor nu-s de acord, pentru că asta-i în folosul copiilor să mai aibă timp și pentru dormitul până la 10, pentru plecarea cu părinții undeva sau pentru a citi și a acorda timp și altor hobby-uri pe care le au. Sau cu 5 zile sau cu 3, cel ce are de învățat va învăța, cine va avea doar de ros papucii așa și va face.
3. Elevii- aici deja e mai interesant. Ei își ies din minți în loc să se apuce de carte. Înțeleg- da, daaa... eu am dat fără camere, da, daaaaaaa...  era altfel și asta nu-i motiv voi să dați dovadă de proastă educație și nici un pic de cultură:

sau poftim: accesați linkul pentru a auzi o altă piesă  și despre pozele și votările ce sunt pe rețelele de socializare nici nu vorbesc:

Și am postat aceste poze pentru ca poate dintr-o parte acești copii: viitor miniștri, parlamentari și agenți economici să vadă greșelile cu care scriu și două propoziții. Nu văd sens la tâmpeniile acestea și nu le accept și nu  le fac reclamă la prostiile lor, dar e de râs unde s-a ajuns. Liniștiți-vă și va-ți dus la citit, copiilor!
P.S. Simt că va avea continuare această postare, dar pe azi atât.

Surse foto: muligambia și odnoklassniki

Stefany

Să dorești, să ai și să pierzi...

   Vorbeam zilele trecute cu două colege despre mașini. Am început această tema pentru că eram la plimbare și trebuia să mai atingem vreo temă neatinsă până atunci :D. Mergând pe jos prin Chișinău pur și simplu e imposibil să nu ajungi la acest subiect.

   Erau parcate niște mașini de lux și o colegă a început să ne zică că, dacă ar fi fost BMW-ul parcat al ei, l-ar fi spălat zilnic și niciodată nu avea să fie așa murdar cum era cel pe care-l văzusem, ar sufla praful la fiecare km parcurs ș.m.d. I-am zis că cândva și proprietarii acelor mașini ziceau la fel, cândva...într-un trecut îndepărtat când mașina aceasta putea să  fie al lor doar în vise. 

Și, așa se întâmplă mereu și cu orice. Atunci când nu ai- începi să visezi, să promiți și să dorești să fii proprietarul ideal al mașinii, fie ideal pentru persoana care te va iubi și îți va fi alături, cel mai devotat prieten dacă nu te vor trăda... Și când uiți de ce-ai promis, când pierzi și nu mai ai- înțelegi că nu te-ai purtat frumos sau de câte promisiuni nu te-ai ținut. 

   Or, asta-i legea vieții? Să dorești, să ai și să pierzi pentru ca din nou să dorești?  

Stefany

Gânduri de seară...

   Cum și pentru ce să te duci acolo, unde pe tine nu te așteaptă? Să te duci atunci când omul nu îți simte lipsa, cui îi este indiferent de tine, de unde ești, de ce ești acolo și de ce faci. :)

Uneori am impresia că dragostea faci din oamenii normali niște ,,ni-normali", or altă explicație eu nu găsesc cazului când cineva lasă ca să fie călcat în picioare și de parcă nu ar fi destul asta, el însăși se mai calcă. 

   Atunci când iubești și asta e reciproc- te simți cel mai frumos, cel mai deosebit și cea mai unică persoană de pe tot pământul, doar pentru că el/ea a ales să te iubească...iar atunci, când dragostea nu-i reciprocă încerci toate metodele posibile pentru a atrage atenție ( mândria, ignorarea, înjositul ș.a.).Se ajunge chiar până la disperare și îți e indiferent de tot ce zic ceilalți, de tot ce-ți zice persoana care nu vrea nimic de la tine și cu tine. Și mă tot întreb dacă se merită să tot bați în ușa care nu se va mai deschide pentru tine? Daa :) poți tu să o forțezi și să o deschizi, dar nimic nu se va schimba. Dezamăgirea (de partea aceasta a ușii, unde atât de mult doreai să te afli) va fi mare și se merită să uiți că ești cineva și că ai demnitate??? Eu cred că nu :)

P.S. Aveți grijă de dragostea voastră! :)

Stefany

My story...

   Vreau să plec la mall. Mă îmbrac, mă dezbrac, mă îmbrac, mă dezbrac...nimic nu îmi place. Sun eu și-mi chem un taxi, care trebuia să ajungă peste 9 minute.
Mai caut eu prin haine și găsesc o pereche de blugi care-s foarte comozi, îi trag repede, văd un pulover zic ,,că-i acesta" cu toate că are un decolteu mult prea mare pentru a fi purtat doar cu sutien, paltonul, o eșarfă  brodită jumate de un roz plăcut ( îi iau pentru ca să-mi acopăr acel decolteu, pentru că nu mai aveam timp să mă dezbrac de pulover, să aleg altceva sau să iau o maletă sub pulover.
Sus: brodătura eșarfei era sucită, răsucită că nici nu se vedea + paltonul negru=  combinația ce-mi aducea aminte de profesoare sau de doamnele de 40 de ani, care aleg această combinație simplă, neinspirată și puțin prea îndrăzneață.
Jos: blugii întorși până unde să sfârșesc papuceii: unul mai lung și celălalt mai scurt :D
   Controlez dacă am luat banii, ies și las prima ușa din apartament descuiată. Înainte ca să o încui pe cea de la ieșire, mai controlez odată dacă sunt banii ( am fobie :D mă tem să nu îi uit și să pățesc rușinea). Banii sunt la locul lor, totul este în regulă. Sunt în fața blocului și nu văd taxiul, mă gândesc să sun să întreb ,, unde-i?" și decis să nu o fac cu gândul că nu au trecut încă 9 minute. Scot iPad-ul să mă văd ( oglinda nu am pus-o în geantă) și îmi vine în cap ideea că totuși dacă-s în Camera hai să fac niște poze. Singură, stau și îmi fac o poză pentru că încă nu am toamna asta cu frunzele :D , fac la picioare pentru ca să ajung la față și să stau să mă maimuțăresc :D. Trece o doamnă pe lângă mine și eu, om cu bun simț mă dau la o parte pentru ca să aibă pe unde trece și când colo: tadaaaaaaam))) Dacia gri care trebuia să vină după mine- stătea acolo sigur de când eu ieșisem afară, pentru că pe tot parcursul nu s-a auzit vreo mașină. O văzut că stau și mă nebunesc, că-mi fac poze și asta când la ei totul este pe minute și sunt sigură că luase încă o comandă deja.
În 2 secunde înțeleg că am două variante: a) să ridic capul în sus și mândră să sun să comand alt taxi și b) cu toată rușinea, să mă urc în acesta. Aleg b, intrând și cerindu-mi iertare cu pretextul că nu l-am văzut și fără să aștept ceva am rugat la mall.
Nu destul că mă simțeam nici nu știu cum să vă explic :D , ca cadou pentru buna dispoziție: oglinda din față îmi dădea de știre că eșarfa nu este aranjat cum trebuie, că paltonul mă enerva la culme și fără să-l văd, la blugii mult prea primăvăratici am început să mă gândesc fără să vreau... și dacă mie nu îmi plăcea ce vedeam și nici nu mă simțeam bine, ce mai zicea în gând laxistul care o urmărit ,, marea mea foto-sesie" ? :D.
   Am achitat sărind cât mai repede din mașină fără să mai aud ,, cu plăcere, o zi bună" pentru că nici nu aveau să fie.
Ca în concluzie, după acest caz am înțeles că este important să atragem atenție asupra lucrurilor ce le facem.

O seară veselă și fericită,

Stefany

Dor de el...

   Cât de  într-aiurea nu ar fi fost el, cât de urât nu s-ar fi purtat și cât de mulți nu ar fi ca el, mereu vei înțelege că-i duci lipsa, anume lui și nu altor zeci care-s mai buni, mai frumoși, mai cuminți...
   Poți să urăști diminețile în care nu te suna, clipele când te certa că nu ai grijă de sănătatea ta, cadourile pe care le dădea, florile pe care poate rar ți le oferea. Poți să îl urăști pe el în întregime, poți să te urăști pe tine pentru că l-ai iubit, poți să îl urăști pe el că te-a iubit și poți să îl urăști pentru că poate îl mai placi, dar niciodată nu o să-l urăști pentru că îți este dor de el.
El, chiar poate că a fost cel mai bun, poate că îți dădea puține, dar acestea prea puține contează pentru sufletul tău, care îi simte lipsa, care îi duce dorul și care vrea să vă revedeți, care nu știe de certuri și supărări. Pentru a vorbi, pentru a explica ce ,,atunci" nu ai reușit și...pentru ca să-l lași din nou să plece, dar cu acordul tău...ori altă variantă nici nu este pentru că cât nu ai vrea să fii cu persoanele din trecut 1) ele au rămas în trecut și 2) ele oricum nu vor fi aceleași ce erau atunci.
   Poate nu poți să uiți totul, oameni, locuri, amintirile nu le poți șterge, însă le poți pune pe un raft la care vei reveni cât se poate de rar ...

                                                                                                                                                        Stefany

Dacă ploaia s-ar opri...

 Ieri, am hotărât să ies la plimbare pentru că mă plictisesc destul de repede în casă plus că era zi de odihnă și poți face tot ce dorești.
Îmbrăcată în niște jeggings de un albastru aprins, în o bluză albă transparentă înflorată, o jackă bicker din piele, o pereche de cercei ce atârnau pentru că erau lungi de o culoare pastelată, părul prins sus într-un coc de balerină  și o geantă tare comodă de tip sac - omul perfect pentru a fi numit nebun, pentru că e îmbrăcat ,,не по погоде" ( nu după timp). Pe lângă toată această combinație se mai adaugă și balerinii cu ținte-n bot și la spate și un zâmbet de euforie și plăcere că-s afară pe așa timp frumos după părerea mea.
   Îmi place să privesc oamenii, să îi analizez și să mă gândesc ce trăiesc, ce le trece prin cap și din păcate pe ploaie la toți era una și aceeași: nemulțumire, oboseală și multe stări care mie nu îmi plac. Îmbrăcați în gri, negru și mai rar în un albastru închis - chiar pe lângă ei păream o nebună și tâmpită :)). Unica ce era ok - cred că jacka și geanta ce erau de niște culori reci.
P.S. Dar totuși...de unde s-a luat și legea aceasta nescrisă că negru-i pentru ploaia și albul pentru soare?

Respectă tăcerea!

   Sunt clipe când cuvintele sunt de prisos...când un dialog cât de scurt nu ar fi să strice dispoziția și să enerveze la maxim.
Dacă locuiești cu cineva ( părinți, frate, prietenă, colegă etc.) încearcă să nu te bagi în suflet când omul este epuizat, supărat sau când nu are chef de vorbă. Pentru ca să înțelegi că a venit momentul când poți vorbi nu trebuie să fii cu niște puteri supranaturale sau să fii un bun psiholog - trebuie doar să știi persoană câtuși de puțin sau să vezi asta în comportamentul lui, privirile care ți le acordă etc.
Taci...o oră, două ore, trei ore ...atât timp cât persoana aceea are nevoie de liniște și până ce singură nu se apropie sau până nu îți acordă atenție.
   Cred că ați înțeles sensul acestei postări și...respectați tăcerea cuiva pentru ca să fie și a voastră respectată. 

Actor bun în viață sau pe scenă?

   Cred că cu toții privind un anumit film sau urmărind o piesă de teatru s-au pus la un moment dat întrebarea: ,, da oare cum e în viață??".
Eu mi-o puneam când cineva mă lăsa cu gura căscată până la sfârșitul filmului și foarte puține ori mi-o puneam când cineva juca un personaj negativ și rău.
   Acum, îmi pun altă întrebare, pentru că noi din start suntem puși la cunoștință cu faptul că persoana dată e ,,actor", dar iată în viața de zi cu zi mai greu înțelegem cine trăiește și cine joacă. Și, oare ar fi un motiv de mândrie că tu pe scena propriei vieți ești un actor bun???? Oare merităm noi vreun Oscar ceva, când nici părinții și nici prietenii nu-și dau seama de faptul că mințim sau că jucăm?
Și eu, din păcate cu timpul am înțeles că chiar și cea mai dragă persoană la un anumit timp joacă în fața ta sau altei persoane și e bl## tare neplăcut când înțelegi că trăiește unde societatea e deprinsă să mintă, să facă asta pentru anumite scopuri, pentru un trai mai bun sau pentru a ține o persoană alături. Joacă teatru pentru propriile interese. Și cel mai interesant e că nu poți acuza omul că nu-și trăiește viața sau greșește alegând să fie fățarnic uneori, dar ce poți face? Nimic! pentru că tare puțini știu să asculte, să ceară ajutor, sfatul sau să zică că a greșit.
   Și să știi drag cititor al acestei postări că ești un actor bun dacă pozele tale nu reflectă durerea din sufletul tău, dacă cei mai buni prieteni nici măcar idee nu au de ce se întâmplă cu tine și în interiorul tău. Poți să-ți oferi singur ție cel mai prestigios premiu, din care îl poate obține vreun actor! Premiu de care bl## poate nici nu ai nevoie. :)
   Ar fi bine ca totuși actorii să rămână pe scenă și oamenii simpli să rămână ceea ce sunt! :)

Stefany

Rânduri...

   Pe unde nu mă întorc, aud de la fete și domnișoare că s-au obosit și plictisit. Da oare ce face o domnișoara în ziua de azi de așa de tare se obosește?

E foarte obositor : să te trezești minim la ora 7 sau în cazul unora când dorești, să îți speli dinții, să faci un duș și de alegerea hainelor nici nu zic nimic. Punerea a 1 kg de cosmetică și aplicarea rimelului de 4 ore -  chiar e obositor. Să stai 5 ore pe scaun la perechi sau la ore vorbind cu colegii sau prietena și scrierea unui conspect după dictare chiar necesită multă energie. Mergerea la salon, la mall și la baruri, pregătirea unui ceai și sandwich - te epuizează până la 0. 

   Marea majoritate a tinerelor așa își petrec timpul (nu ating acelea 10 sau 20 % de fete care lucrează din greu și chiar se obosesc).

   Mama mea era prin clasa a 6-a și pleca cu sora ei să o ajute pe bunica să facă mâncare pentru o brigadă întreagă (100-120 de persoane). Când bunicul ( Dumnezeu să-l odihnească în pace) stătea la Chișinău la spital, bunica pleca la el în vizită - mama și mătușa mea- niște copile de 12-14 ani găteau doar ele pentru acești oameni și cel mai interesant e că nimeni niciodată nu a zis că nu e bun ceea ce fac ele și nu exagerez- chiar făceau asta destul de bine. Spălau hainele cu mâinile, aveau grijă de animalele din curte, învățau foarte bine și mai erau și active și se implicau în activități extra- școlare. Și, sunt sigură ca mamele și bunicile voastre aveau la fel de multe activități. 

   Mama mea se trezește zilnic la ora 6, chiar la 5:45 și se culcă la ora 01, 02, dar când se culcă la ora 23 sau 00 eu sunt cea mai fericită :). Toată ziua e la serviciu și acolo mai niciodată nu mănâncă - poate doar un 3 în 1 și ceva pe fugă (prăjitură sau un fruct). Vine acasă la ora 18, 19, 20 când și cum și apoi mai face și mâncare și își ia calculatorul și iar se apucă de serviciu și proiecte. Și, niciodată nu am auzit-o să se plângă că este obosită - vorbesc destul de serios!!! Poate doar când eu întreb de ce e tristă sau ce sa întâmplat îmi zice că e obosită.

   Cum bl##  părinții noștri care muncesc 20/24 nu miorlăie ca noi????? Celea  care au și mașina de spălat haine, vase, care nici mâncare nu facem că e mai bun în oraș :) unde mâncăm pe banii părinților. 

De ce noi suntem așa capricioase și răsfățate? De ce la vârsta noastră mamele noastre aveau răbdare, sănătate și de toate și noi murim de durere chiar și când ni se rupe o unghie. Prin câte ele au trecut și au rezistat și mai rezistă :) dar noi de la punerea a 5 cartoafe la fiert și de viața în care avem de toate ne obosit )) ni se descarc bateriile complet. 

Nu vreau să mă gândesc la ce va fi peste ani... îmi place că s-a modernizat totul, că putem avea o viață atât de frumoasă și totuși uneori nu facem niște lucruri simple că suntem obosite. 

P.S. Sunt niște rânduri ce pe mine m-au pus pe gânduri... Poate va mai pune pe cineva...

Stefany)

Fericirea se cumpără!

   Fericirea se cumpără sau nu se cumpără? Se cumpără... Și, cea mai mică doză costa azi 3 lei, dar în dependență de doze și prețul se ridică.
   Bărbații zic că noi suntem materialiste! da voi dați-ne nouă o grădină plină cu flori ca să fie a noastră și nu vom mai fi.
Eu cred că fericirea e stare pe care oamenii sunt obligați să o simtă, să o conștientizeze, pentru că de cele mai dese ori oamenii chiar nu înțeleg și nici nu pot defini această stare. Nu e normal ca să așteptăm un an asta și nici doi, dar trebuie să trăim orice clipă în prezent și să înțelegem sentimentele noastre și trăirile.
   Bujorii îmi aduc aminte de bunica, de oamenii de la țară și de 31 mai. Îi așteptam încă de pe la începutul lui aprilie și azi am dat de ei și nu vă pot explica ce fericită am mai fost.
Ziceți că fericirea se cumpără sau nu se cumpără??? Se cumpără! Eu azi am cumpărat-o! :) și am dat 3 lei pe bucată.

   P.S. Voi iubiți bujorii?

Stefany

Întrebări...

   Sunt zeci de întrebări  ce le punem zi de zi unor persoane și la fel pe care nouă ni le adresează. Sunt simple, nebune și unele personale.
În ultimul an, stau pe rețelele de socializare doar pentru a afla careva noutăți sau pentru a întreba un coleg de grupă ce avem de pregătit sau o rudă cum o mai duce? !
   Nu prea accept să fac cunoștință în internet pentru că nu îmi plac întrebările prostești gen: ce mai faci? ce mai nou? și asta întreabă omul pe care măcar nici nu îl știu, cel care nici nu știe ce era până în prezent de să întrebe ce mai nou.
Sunt anumite întrebări cred că, care poate strica comunicarea și sunt care fac comunicarea mai interesantă. Nu am să scriu toate întrebările pentru că voi și singuri/ singure le citiți în mesajele primite în net.
    De exemplu, răspunsul la ,, ce faci?" depinde mult de persoana ce o adresează. De cele mai dese ori primim ca răspuns: nimic, stau, ascult muzică, mă gruzesk și încă câteva. Puțini vor răspunde: plâng, mi s-a întâmplat ceva, m-a lăsat, a plecat sau ne-am certat. Și, totul pentru că întrebări atât de personale le pune oamenii cărora nu dorim să le zicem ce facem, cum la noi.
   Aș vrea ca când îi scriu omului ce mai faci? să-mi răspundă sincer fără - tăt normal și gândiți-vă când cineva vă întreabă asta, poate chiar doresc să știe cum la tine fără prea multe cuvinte frumoase ambalate într-un mesaj mincinos.

Stefany

   Sunt lucruri de care nu o să ne săturăm îmi pare că niciodată. Eu încerc să nu mă țin legată de ceva anume mult timp, dar cred că asta o facem inconștient și vrem noi sau nu - urechile noastre o să înflorească de fiecare dată când o să ascultăm același cântec o oră la rând ( cu toate ca poate să aibă și peste 3 ani).
Am înțeles că exact așa e și cu hainele noastre. Putem să purtăm ceva drag, comod și simplu chiar peste o zi sau zilnic fiindu-ne indiferent de ce o să zică alții și mai sunt haine dragi din categoria aceea: care crezi că încă vor fi purtate, doar că la timpul și ocazia potrivită... într-un oarecare mod singur pe tine te convingi ca să nu le dai cuiva sau să le arunci. Și nu că ai fi zgârcit, dar chiar nu se ridică mâna sa faci asta.
   Eu am o grămadă de haine ( ca și oricare din voi cred) și cu toate acestea reușesc să port o pereche de blugi 3 zile la rând. Nu că aș fi cu capul pe sus și aș considera că asta nu este bine sau i-aș judeca pe oamenii ce o fac, dar e anormal în deosebi când deschid garderoba și totul cade peste mine. Ce să fac cu acele haine care nu încap în dulap? Și știți, nu că nu m-aș decide să fac ceva cu ele dar eu le-am pus ștampilă la toate: asta îi pentru acea zi, asta o să o port întâi acolo sau acolo... Off... Nu am bluza potrivită, aceștia îs prea lungi și pentru că lenea e cucoană mare nu i-am dus încă la un master, ba nu stă bine, ba timpul nu e potrivit și uit haina aceea aruncată prin restul.
De ce am nevoie? De un alt tip de garderobă, simplă din aceea care nici nu se închide - ca un cuier, pentru ca având toate hainele la vedere o să mai fac eu ceva cu ele și o să le mai scot în lume. :)
   Un alt motiv că port aceeași este că timpul de afară nu mă bucură deloc și chiar începe să mă enerveze. Nu-s amatoarea verii, chiar iubesc mai mult primăvara și toamna, dar ploaia asta mă doboară. Logic e să îmbraci haine închise pentru ca lumea să nu privească holbat la tine când toți sunt plini de glod și uzi și tu apari - mare modniță în niște pantaloni albi sau bej.
   Eu cred că în orice caz este și o ieșire din situație și eu o văd în acordarea timpului mai mult stilului și un sfat bun e să nu mai atragem atenția la toți, fii ce ești chiar- nu juca roluri ieftine de-ale cuiva.
   Și totuși, sunt haine comode pe care le îmbraci și nici nu le simți, sunt piese pe care la asculți și le asculți și sunt oameni pe care îi vezi și nu îi auzi, nu pentru că ești orb dar pentru că nu merită atenția ta.

    O seară frumoasă,

Steff

Mândria

   Cred că zilnic aud acest cuvânt. Cei de la 15-16 ani până la cei de 22-25 îl folosesc prea des.
Mă refer la noi - la generația aceasta ce ascultă p.o.h.u.i , care în momentul când nu fac ceva pentru relația lor sau prea repede zic ,,te iubesc". Umblă pe la fiecare colț și țipă că ,, dragostea-i o sucă" și mă mai refer la  cei care cred că au obținut ceva foarte important în viață vizitând un club sau cumpărându-și haine de la o firmă renumită.
   Eu nu știu de ce, dar noi nu mai considerăm de motiv de mândrie orașul sau în cazul unora satul în care ne-am născut, chiar ne simțim incomod să le zicem altora de unde suntem sau ne dorim să ne schimbăm cât mai repede actele pentru ca să se indice alt domiciliu. Ne plângem că țara asta e săracă, că nu-i transparență și rămân din ce în ce mai puțini oameni pe acest meleag. Dacă îmbrăcăm ceva mai vechi sau procurat de la piață/ second hand credem că cu toții se uită doar la hainele noastre și știu și de unde sunt cumpărate. Stăm 20 de minute până facem o poză pe placul nostru în care se va vedea și ceasul și inelele și noua bluză. Pozele în care zâmbim sincer sau făcută într-o zi importantă pentru noi niciodată nu o să le postăm în rețelele de socializare pentru că am calculat deja câte like-uri sau 5+  vom strânge. Pozăm totul: haine, casa, familia, ce mâncăm, bem și pe unde umblăm și asta îi mândria noastră. Invidia este și ea o dovadă că ai cu ce te mândri, că ești cineva sau că ai făcut ceva. Încercăm să etalăm totul: credința, modul de a fi și chiar și lucruri intime. Lumea-și schimbă iubiții/ iubitele ca pe o plapumă: cineva odată la câteva sezoane, cineva la săptămâni și cei mai capricioși odată la câteva zile. După aceasta ne plângem că nu avem noroc, că nimeni nu ne iubește așa cum suntem, că toți/ toate -s la fel. Umblăm din mâini în mâini ca o minge și când ajunge această minge să fie uzată - regretăm și înjurăm. Iată moment în care ar trebui să ne folosim de mândria noastră, nu să arătăm prin  poze sau prin transportul public strigând: ,, Faa oaio, uite pe unde calci!!!".
   Duminică mergând în mașină cu un bătrân s-a apropiat de mama cu 5 minute înainte de a ajunge într-un sat ca să-i zică cu un zâmbet frumos ,, aista-i satul meu de baștină și iată aceea de acolo îi casa părinților mei!" ...
Un caz în care trebuie de demonstrat mândria și dragostea noastră față de ceva. Nu atunci când ne certăm cu cineva și nu sunăm primul/ prima, nu când mare faptă facem când închidem cuiva telefonu-n nas. Valorile s-au schimbat și desigur că cu toți din acei ce citesc asta o să zică: Nu, nu ... da eu nu sunt de acesta/ aceasta". Nu sunteți așa :))) Ș ap ce? Pui vri-o fotkă dar cu șe-ai făcut sau pe unde ai fost azi.
    Mândrie? Care mândrie?

Realitatea

...

Eu nu știu cum să încep această postare și nici nu știu cu ce o voi încheia, dar știu că am să scriu lucruri reale.

   Ultimul timp aproape toți se transformă în niște materialiști, invidioși și răutăcioși.
Vedem un om fericit - dacă ne bucurăm sincer pentru el o face doar un timp, pentru că vine clipa când înțelegi că la el ceva e mai bine, că e iubit, că se trezește în propriul apartament și îmbracă haine de firmă.
Foarte rar ne gândim că după această imagine ,, perfectă " se ascunde multe de dar...
   De multe ori ne zicem că am dori să fim în locul acelor persoane fără ca să ne gândim că după acest zâmbet larg, după acea haină scumpă - se ascunde multă durere și nefericire ce încearcă să o mascheze cu astea.
   Înjurăm, ne certăm și ignorăm oamenii ce nu intră în standarde impuse tot de noi și de lipsa noastră de bunele maniere, de înțelepciune. Cu toate știm cum trebuie să arate viitorul nostru soț, ce mașină să aibă sau ce facultate terminată. Știm în ce ar trebui să se îmbrace cea mai bună prietenă și știm că n-ar fi de dorit să aibă o rochie sau o geantă ca a noastră. Părinții... Noi nu alegem părinții, dar mulți ar vrea ca de la ei să curgă banii din buzunare, pentru ca să ne îi dea nouă, pentru ca să ne permitem să mergem în club și să lăsăm un salariu de-al lor sau să ne luăm o pereche de pantofi ce rar se egalează cu un salariu... Ar fi de dorit banii să cadă din cer, să primim dragoste doar de la cine dorim și să nu mai umble după noi acela ce locuiește la cămin sau ce lucrează pentru 2000 de lei și ne-am mai dori să nu fim dezamăgiți niciodată și nici trădați...
Vedem, vrem... Avem și tot revenim la aceea că mai vrem... Suntem ca niște șoareci ce nu pot ieși dintr-un labirint, labirint tot de noi făcut. Numai nu putem găsi explicația la ce bun l-am făcut?
   Suntem... Dar cine suntem cu adevărat? 

De-ale mele...

Buna seara,
   Pentru ca m-am hotărât sa ma culc astăzi mai devreme, o mică postare ca in loc de noapte buna :D.
Deci, postarea e dedicată oamenilor ce ma cunosc sau care au avut parte sa vorbească cu mine măcar odată.
   Eu sunt o fire pozitivă si mereu caut sa fac glume si iubesc sa vad zimbete pe fața altora. Eu nu sunt o domnisoara cu nasul pe sus ( mi-au zis-o mai mulți ca asa ma credeau, cind ma vedeau - inainte de a vorbi cu mine). Eu incerc sa comunic cu toții si o fac din plăcere nu din interes si imi pare rău ca nu m-am învățat inca sa nu pun întrebări, sa stau si sa tac alături de om. Nuu, nu-i o problema: cind trebuie de tăcut...tac :) dar nu stiu temele pe care ar trebui sa le deschid, vorbind cu cineva. Ok, dupa ce cunosti omul apoi înțelegi care teme-s tabu si pe care ai putea usor vorbi cu omul si ai sti ca nu-i provoci nici o durere, ca nu atinge ceva prea personal.
Odată am întrebat de o fata ceva si apoi m-am simțit vinovata de întrebarea pusă. Pina in ziua de azi nu stiu cum ar fi mai bine sa ma port cu acea persoana. Uneori mi se pare ca o inteleg, alte ori cred ca-i destul de dificil sa vorbesc cu ea.
   La urma urmei, noi suntem oameni! Cu toții greșim si avem dreptul la inca o încercare pentru a ne corecta. Deci, hai sa fim mai buni, mai sinceri si mai atenți cu cei ce ne înconjoara.

Noapte buna si vise dulci,

Stefany 

Free your mind!

Zilnic auzim sute de cuvinte, vedem muuulte spoturi publicitare, reclame și reviste. Oare câte din acestea ne intră în cap? La câte ne gândim și atragem atenția?

   Eu nu aveam obiceiul să atrag atenția la textele de pe hainele cuiva. Acum, am început să atrag și nu pentru a judeca omul în ce s-a îmbrăcat, dar pentru a înțelege ce a vrut (cineva) să ne spună prin acest mesaj.

După cum ați înțeles cred că deja, titlul postării mi-a venit din noua mea achiziție. Cu toate că toate domnișoarele au răsuflat ușuratic odată cu venirea lunei martie în calendar, pentru că în sfârșit își pot schimba modul de aranjare a părului, pot face ceva mai creativ și deosebit, iar dacă nu prea vă vine ceva prin cap-  poftim ceva interesant. Eu însă, intru în altă categorie. În categoria persoanelor ce s-au ales cu o răceală de două săptămâni odată cu venirea primăverii. Căciula aceasta e foarte plăcută la atingere și e exact ceea de ce aveam nevoie în această primăvară, deoarece acelea de iarnă sunt prea groase. Asta însă e ceea ce îmi trebuia la începutul acestui sezon, pentru ca vântul să nu își demonstreze din nou prezenta și eu să mă mai aleg cu câteva zile în casă doar. :( Apropo, era la un preț accesibil.

Asta a fost ca o introducere, pentru că ceea ce era mai important abia voi scrie acum. 

   ,, FREE YOUR MIND"... De ce? Pentru că avem doar o singură viață, pentru că față de părinții și bunicii noștri noi putem liber să ne exprimăm părerile, să le zicem la toate pe nume. Pentru că trebuie să trăim pe placul nostru, fără ca cineva să ne pună careva bariere. 

   Eliberează-ți mintea! Asculta-ți inima! Fii tu însuși!!!

Ajunge! Nimeni nu te poate comanda, nici nu are dreptul să se simtă mai presus decât tine prin asta să profite de tine. 

Vreai să îți vopsești părul în verde? Fă-o!

Vreai să zici omului totul direct? Fă-o!

Vreai să mergi prin oraș citind o carte? Fă-o! fără ca să te mai gândești la ce o să zică gopniși ce-s cu berea-n mână și ar mai fi sute de exemple. 

   Sensul acestui mesaj motivațional de pe căciula mea e că cu adevărat să deai libertate minții tale! Să nu uiți că ești unic în felul de a fi, poate părerea ta anume și contează, poate va schimba multe. Nu uita, ești obligat să asculți glasul din interiorul tău.

Stefany

Cuvântul...

   Rana- lăsată de un cuvânt doare mai mult ca cea de o lovitură sau tăietură.
De ce? Pentru că cu ajutorul unor cuvinte poți întoarce viața cuiva cu picioarele-n sus, dar și să aranjezi în ea totul pe rafturi.
   Suntem înconjurați de prea multe minciuni, de zâmbete forțate și de prieteni falși. Nici nu știm când cineva ne vrea binele și când cineva ne vorbește de dragul la ceva.
   Cu atâta goană după bani, după frumos, după modă noi le obținem pe acestea, dar pierdem altele. Și anume, pierdem din valorile noastre transformându-ne în niște oameni de c****, ce-s gata ca roboții să îndeplinească ceva de dragul unui bun material, de dragul unei favori. Am uitat că tot ce e mai important și de ce avem nevoie cu adevărat este prezența altor oameni, de comunicarea cu acești oameni.
NUUU, încurc ceva. Pentru ce-am zis ( favoare, bani) - la fel e nevoie de comunicare. De alt tip de comunicare. De zâmbete false, de afirmații frumoase zise de cineva. Afirmații ce nu ne caracterizează pe noi, dar care trebuie să fie spuse.
    Totul e ca un joc de fotbal ( de exemplu). Ești doar tu și mingea. Mingea-i viața ta. Cât de tare o să o lovești, atât de departe va zbura. De lovitură depinde când ea se va reîntoarce în mâinile tale și cum o va face.
   Nu vreau să par un om pesimist - pentru că nici nu sunt așa, da oamenii au înnebunit. Se bat unii cu ceilalți, se invidiază. Văzând că vecinului îi este bine nu va face ca să îi fie la fel, dar vecinului îi va face rău. Dar revenind la comunicare și cuvinte, cuvintele-s arma din cauză căreia cei mai mulți sunt răniți și suferă.
De noi depinde ce cuvinte să folosim și cui să i le zicem.
P.S. Nu ziceți cuvinte scumpe persoanelor ieftine.

Stefany